Viaţa unui bărbat în Grecia antică

Nu se poate spune cu precizie dacă politica ateniană a favorizat sau nu creşterea demografică. În privinţa asta, ea a fost întotdeauna contradictorie. Exista multă înţelegere, atât în legile civile cât şi în cele bisericeşti, chiar pentru adoptarea de copii de către cuplurile care nu-i puteau avea. Dar, în mod obişnuit, infanticidul era aprobat şi practicat împotriva copiilor cu malformaţii, în timp ce codul medical al lui Hipocrat interzicea avortul. În concluzie, e de presupus că statul lăsa mână liberă iniţiativei private, aşa că, în legătură cu soarta nou-născutului, totul depindea de părinţi. Dacă aceştia erau oameni cu fire ceva mai afectuoasă, iar copilul era băiat, şi bine făcut, atunci el avea multe şanse să fie acceptat. Altfel, risca să fie aruncat afară pe uşă.

Odată trecut acest greu examen, după zece zile de la naştere puiul de om era primit în sânul familiei, cu un ceremonial în cadrul căruia primea diverse cadouri, printre care şi un nume. Dar, spre deosebire de micuţii romani, care primeau imediat trei (cel propriu, cel de familie şi cel al „ginţii” sau al dinastiei), el primea doar unul singur: ceea ce dovedeşte cât de individualistă era societatea greacă şi cât de puţin contau legăturile de rudenie.

Hai să luăm, de exemplu, pe un Teofil oarecare, din clasa de mijloc. L-am numit aşa pentru că tot aşa se numea şi bunicul său. Şi, dacă era cazul, ca să-l deosebeasca de alţi Teofili din oraş sau din cartier aveau să-i spună Teofil al lui Kimon, care era şi numele tatălui, sau Teofil din Pireu, cartierul unde se născuse. O dată cu numele, el primea şi dreptul de viaţă, în sensul că, din acel moment, nu mai putea fi azvârlit pe uşă afară: trebuia păstrat, hrănit şi educat. Sigur că şi îndeplinirea acestor obligaţii depindea de caracterul părinţilor şi de posibilităţile lor economice. Însuşi Temistocle, care fusese cel mai puternic şi mai despotic om din Atena, spunea că adevăratul stăpân al oraşului era fiul său, pentru că el îi poruncea mamei sale, iar ea, la rândul ei, îi poruncea soţului; ceea ce demonstează că, odată ataşaţi de copii, atenienii, ca nişte buni meridionali ce erau, deveneau foarte afectuoşi.

Casa în care s-a născut Teofil nu era cine ştie ce. Pe dinafară doar un zid spoit cu var, fără ferestre, cu o uşă mică, prevăzută cu un ochi ce dădea într-o uliţă nepavată. Era construită din cărămidă şi avea un singur nivel. Chiar şi după ce Alcibiade a încurajat luxul şi fastul, puţini au fost cetăţenii care şi-au mărit locuinţa şi şi-au înconjurat-o cu un portic: se temeau prea mult să nu trezească invidia vecinilor, să nu-i tenteze pe hoţi, sau să nu li se pretindă tributaria. Şi apoi, nici clima nu favoriza prea mult chiar aşa o dragoste pentru locuinţă; grecii o considerau doar ceva mai mult decât un simplu dormitor.

În mijloc se afla curtea, pe care numai cei avuţi o înconjurau cu un portic, şi unde se strângea familia ca să ia masa sau să se roage. În curte dădeau toate încăperile, prevăzute cu puţine decoraţiuni sau mobilă: câteva scaune, o masă, un pat. De încălzire nu prea era nevoie. Când trebuia, asta se făcea cu ajutorul unor vase de aramă conţinând jeratic. Pentru luminat erau prevăzute pe pereţi nişte inele în care se introduceau făclii.

Teofil creştea mai ales în curte, adică în aer liber, în tovărăşia femeilor, jucându-se cu frăţiorii sau cu surioarele. Jucăriile lui preferate erau bilele de pământ ars, păpuşelele, soldăţeii de stofă, cărucioarele de lemn. Seara era trimis curând la culcare, în „gineceu”, adică în camera femeilor. Aşa se scurgeau, adesea, multe zile, fără ca el să-şi vadă tatăl, care plecase de dimineaţă, devreme la lucru sau să discute politică în piaţă. Mai mult decât în mijlocul familiei, acesta îşi petrecea zilele în „confrerie”, adică la club (existau vreo cincizeci la Atena), şi nu întotdeauna venea la masă. Era un tată mai puţin pedant şi mai puţin autoritar decât cel roman. Nu-şi educa personal fiul şi, când acesta atingea vârsta de şase ani, îl trimitea să înveţe la o şcoală particulară, unde îl ducea de mână, în fiecare dimineaţă, un „pedagog”. Acesta, spre deosebire de ceea ce se crede azi, nu era învăţătorul, ci un sclav sau un servitor care îl însoţea doar. În ciuda sugestiilor date de Platon, statul atenian nu a vrut să-şi asume monopolul unei şcoli, pe care a lăsat-o iniţiativei particulare. De stat, au fost înfiinţate numai „palestrele” şi „gimnaziile”, unde se făcea gimnastică, pentru că, evident, pe stat îl interesau mai mult muşchii cetăţeanului decât mintea lui.

Teofil rămânea pais, adică băiat, şi mergea la şcoală până la vârsta de paisprezece sau şaisprezece ani, învăţând să citească, să scrie, să socotească şi să cânte din liră. Nu avea un pupitru, ci doar un scaun; şi-şi ţinea pe genunchi şi cartea, şi caietul, şi tocul cu călimara. Totuşi orele pe care le petrecea aici în clasă erau puţine, în comparaţie cu cele pe care trebuia să le petreacă în palestră; deoarece la Atena nu se considera că este educat cine nu putea să alerge suta de metri în mai puţin de douăsprezece secunde, să înoate, să lupte, să arunce discul şi suliţa. Abia după aceste studii medii, dacă voia, Teofil se putea specializa în retorică, ştiinţe, filozofie sau istorie, la cursurile unor docenţi particulari, care îi împărtăşeau astfel de cunoştinţe, aşezaţi sub un copac sau plimbându-se în jurul palestrei. Şi costau o mulţime de bani.

La optsprezece ani, Teofil devenea efeb, îşi făcea armata şi, ca să se pregătească în ale războiului, în administraţie şi în politică, se înscria la o nomadelfia, unde locuia, dormea şi lua masa împreună cu ceilalţi colegi ai săi; cu ei discuta legile comunităţii şi, dacă se distingea, intra să facă parte din guvernul care se afla la conducere. După ce trecea un an de asemenea antrenament, el jura credinţă patriei, adică Atenei, în faţa Consiliului celor Cinci Sute, cu un ceremonial plin de fast; şi pleca apoi să-şi facă serviciul militar în cazarmă. Din acest moment, el era deja un cetăţean cu drepturi depline, avea un fotoliu gratuit la teatru, se afla în primul rând la procesiunile închinate Pallas-Athenei, tot oraşul îl privea cu simpatie, pentru că era tânăr şi frumos, şi îl aplauda atunci când alerga împreună cu alţi efebi la ştafeta Pireu-Atena, şi trecea coechipierului său făclia.

Când termina serviciul militar, Teofil împlinise douăzeci şi unu de ani şi nu mai era efeb, ci aner, adică bărbat; avea dreptul să-şi întemeieze propria sa familie, şi era protagonist al vieţii publice din oraşul său. Nu că semăna chiar cu o statuie de Fidias, dar, în general, era un exemplar frumos, de înălţime medie, mai puţin voinic, dar mai armonios clădit decât un roman. Şi, pe când tatăl său purta părul foarte lung şi barbă, Teofil îl purta scurt, pentru că, din cincisprezece în cincisprezece zile, se ducea să se tundă la un frizer, al cărui salon devenise deja un loc de întâlnire şi o oficină unde se trăncănea despre politică şi despre alte mondenităţi. Cel puţin aşa zice Teofrast, şi ne demonstrează că oamenii sânt mereu aceiaşi.

Teofil nu prea avea mult de-a face cu apa; dar asta şi pentru faptul că dispunea de prea puţină în oraşul acela înconjurat de lanţuri muntoase carstice, unde ea a lăsat întotdeauna de dorit. În loc să se spele dimineaţa, se ungea cu ulei şi folosea unul din sutele de parfumuri a căror fabricaţie constituia una din cele mai prospere industrii ale Atenei. (Iar Socrate, care era un mare nespălat, strâmba din nas şi protesta când îl întâlnea.) În schimb, regimul alimentar, sobru şi sec, lungile partide de înot în bazin şi în mare, viaţa petrecută aproape tot timpul în aer liber – deoarece în aer liber se aflau şi bisericile şi teatrele – făceau foarte puţin necesar spălatul. Poseda o singură îmbrăcăminte, pentru orice anotimp, chiton-ul, care era un fel de tunică de lână. Taică-său o avea albă. Dar Teofil şi-o vopsise în roşu. Pălărie nu purta: era convins că l-ar fi încărunţit şi i-ar fi rărit părul înainte de vreme. Şi, de obicei, ca încălţăminte folosea nişte sandale, schimbându-le cu ghete adevărate sau de-a dreptul cu cizme doar dacă făcea drumuri mai lungi, ca pelerinajul la Dodona sau la Epidaur. Tinea mult la inele şi, în general, purta destule, chiar dacă nu-l concura în exhibiţionism pe Aristotel, care îşi încărca degetele de nu se mai vedeau deloc. Îşi putea cheltui fără probleme banii, pentru că locuinţa îl costa puţin. El nu prea era legat de casă, aşa cum nici taică-său nu fusese. Acolo se născuse, dar crescuse în ea numai până la şase ani, deoarece apoi toată educaţia sa se desăvârşise în şcoală, în cazarmă şi în piaţă. El aparţinea mult mai mult oraşului decât familiei. Din această cauză şi moralitatea lui avea mai puţine probleme decât aceea a romanului.

Teofil era primitor, deşi mai puţin decât Kimon, pentru că, pe atunci, pe străzi siguranţa era mai mare. Şi, totuşi, pe musafiri îi numea paraziţi, cum se chemau cândva şi preoţii care îşi însuşeau ofrandele de grâu aduse de credincioşi zeilor. Şi găsea că e foarte normal, ba chiar demn de laudă, să mintă: păi, nu este Ulise, unul din eroii săi preferaţi, cel mai neobrăzat mincinos din istorie? Ca să vinzi drept bune nişte măsline stricate şi să înşeli la cântar era pentru el ceva absolut normal; ba avea să-l înveţe şi pe fiul său această artă de a-i „prosti” pe alţii. Moralitatea lui era aceea a regelui Agesilau care, atunci când i s-a propus să-i trădeze pe cei din Teba, a răspuns: „Şi crezi că o să ţină?” Pentru că dacă ţinea, atunci era admisă şi trădarea. Când pleca la război, Teofil găsea că era foarte logic să-şi ucidă cu lovituri de spadă duşmanul rănit şi să-i ia armele şi portofelul, să jefuiască oraşul cucerit şi să violeze femeile.

Ca bun meridional, Teofil nu iubea natura. Distrugea şi plante şi animale, contribuind cu propriile sale mâini la sărăcia şi la ariditatea pământului; şi, în concluzie, semăna prea puţin cu acel exemplar de înţelepciune olimpiană pe care şi l-au imaginat Goethe şi Winkelmann. Era şiret şi fâşneţ; avusese grijă să-şi ascută mai mult inteligenţa decât caracterul, prefera să fie un pungaş strălucit decât un gentleman mediocru. Credea în logică, dar mai mult ca armă cu care să-i păcălească pe alţii, decât ca mijloc de a-şi explica rostul vieţii pe pământ. Predica selfcontrol -ul, dar nu-l practica, fiindcă era mereu stăpânit de alte pasiuni: gloria, amorul, puterea, banul, şi chiar învăţătura. Îi plăcea noul, şi de aceea îi iubea pe tineri mai mult decât îi respecta pe bătrâni. Idealul său de viaţă nu era deloc seninătatea, aşa cum s-a spus, ci o abundenţă de putere care să-i permită o existenţă plină; vreau să spun una plină de experienţe, şi bune şi rele.

În sfârşit, exista în el tot ce trebuia ca, în decurs de un secol, să facă din Atena capitala lumii şi cea mai decăzută dintre comunităţi.

*****

sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996

Un răspuns

  1. E incredibil. Am luat un FB. Le recomand site-ul acesta tuturor!!!!! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: