Caterina de Medici – drama unei femei ambiţioase

Caterina nu stătu mult să-şi plângă soţul şi nici nu respectă tradiţia, care impunea reginelor franceze să rămână închise, timp de patruzeci de zile după moartea regelui, într-o cameră drapată cu negru, în chiar locul decesului. După douăzeci şi şapte de ani de ascultare preasupusă, înţelese că sosise clipa să iasă din umbră şi să ia cu rapiditate în mână frâiele puterii.

Zăpăceala primelor ore risca într-adevăr să devină fatală: în vreme ce în palatul Tournelles – aflat în apropierea locului unde se desfăşurase turnirul – Caterina se lăsa pradă disperării, iar ducele de Montmorency, Mare Conetabil al Franţei şi prieten intim al lui Henric, vegheau trupul regelui mort, ducele de Guise şi fratele său, cardinalul de Lorena, merseră cu tânărul rege la Luvru şi, printr-o adevărată lovitură de stat, îşi asumară guvernarea.

Cu toate că avea cincisprezece ani – cu unul mai mult decât vârsta minimă necesară unui rege al Franţei pentru a exercita suveranitatea – Francisc al II-lea era cu totul nepregătit pentru sarcina ce-l aştepta. Întâi de toate, cei din familia de Guise, fără a o consulta pe Caterina, îndepărtară din posturile de comandă persoanele de încredere ale regelui defunct – începând chiar cu Montmorency – şi le înlocuiră cu oameni de-ai lor. „De Guise s-au comportat ca nişte regi“, observa în acele zile ambasadorul englez.

Francisc al II-lea era o ceară moale în mâinile lor. Cu o sănătate şubredă, o timiditate patologică şi o personalitate încă incertă, noul suveran părea terorizat de imensa răspundere ce-i căzuse deodată pe umeri şi era sfâşiat între afecţiunea reverenţioasă faţă de mama sa şi dragostea pasionată pentru frumoasa şi tânăra lui soţie, Maria Stuart, cu care se căsătorise în urmă cu cincisprezece luni. Era vorba să se vadă care dintre cele două regine avea să învingă în jocul influenţelor.

Fiică a regelui Scoţiei, Iacob al V-lea, şi a Mariei de Guise, crescută la curtea Franţei, Maria Stuart era profund legată de familia maternă, către care mergeau încrederea şi sprijinul ei necondiţionat. Tânăra regină reprezenta aşadar un as extraordinar în mânecă pentru ambiţia familiei de Guise, căreia îi permitea să aibă cu tânărul rege un raport privilegiat şi să se bucure de încrederea lui, sustrăgându-l autoritătii reginei-mame.

Caterina se păzise mereu de de Guise şi nu-şi iubise niciodată nora. Pe plan politic, cei dintâi i se păreau prea puternici pentru a nu constitui o ameninţare pentru coroana Franţei şi prea intoleranţi pentru a fi de acord cu politica de conciliere cu protestanţii pe care ea o dorea. Originari din Lorena, principi suverani ai Sacrului Imperiu Roman, înrudiţi cu familia regală, stăpâni ai unor feude imense şi aflaţi în centrul unei foarte vaste reţele de alianţe, de Guise controlau într-adevăr mai bine de jumătate din teritoriul naţional şi alcătuiau un fel de stat în stat. Erau, în plus, catolici intransigenţi şi contau pe o alianţă cu Spania, duşman istoric al ţării, pentru a smulge din rădăcini erezia protestantă din solul francez. Pe plan personal, Caterina avea şi un alt motiv de resentiment faţă de ei: familia de Guise avusese întotdeauna legături strânse cu Diane de Poitiers, şi în 1547, a doua născută a Dianei fusese dată de soţie lui François de Lorraine, duce de Aumale şi apoi de Guise; acum, că Henric al II-lea murise, clanul credea că va putea, o dată mai mult, să treacă peste ea, folosind legăturile de rudenie cu noua regină ca să-şi întărească poziţiile.

Cât despre noră, cum ar fi putut Caterina să nu fie geloasă pe ea? Spre deosebire de ea, Maria era de sânge regal şi adusese ca zestre coroana Scoţiei; spre deosebire de ea, era înaltă, sveltă, de o frumuseţe luminoasă şi avea o carnaţie de un alb strălucitor; spre deosebire de ea, la Curtea Franţei, unde sosise copilă încă, fusese primită aşa cum se cuvenea unei suverane. Mai mult, era inteligentă, vivace, cultă şi teribil de seducătoare. În discursul pe care i l-a dedicat, Brantome aminteşte vastitatea cunoştinţelor ei, cunoaşterea limbilor antice şi moderne, gustul ei pentru poezie şi o descrie, pe când avea paisprezece ani, declamând „în public, în sala tronului din Luvru, în faţa regelui Henric, a reginei şi a întregii Curţi, o oraţiune în latină, compusă de ea însăşi, în care susţinea, împotriva opiniei comune, că femeilor li se potrivea de minune practicarea literelor şi a artelor liberale”.

Francis al II-lea, regele Frantei si sotia sa, Maria Stuart

E adevărat, Caterina recunoştea că Maria adusese o rază de fericire în viaţa nefericitului Delfin care, probabil din cauza substanţelor ingerate de maică-sa pentru combaterea sterilitaţii, sau poate din pricina unei tuberculoze ereditare, era rahitic, respira greu şi avea corpul plin de plăgi şi abcese; nesfârşitele suferinţe fizice îl făcuseră retras şi introvertit. Era deci explicabil că Francisc al II-lea căuta sprijin şi alinare în dragostea pentru încântătoarea lui soţie, dar că aceasta să profite de ascendentul ei pentru a-l îndepărta de mama lui era de neiertat în ochii Caterinei. Pentru ea, copiii erau totul: îi dorise ani de-a rândul şi însemnau legitimarea ei ca soţie şi regină. Nu putea îngădui ca nora să se interpună între ea şi primul ei născut. Mareşalul de Tavannes este foarte explicit în legătură cu sentimentele pe care, sub masca celei mai perfecte politeţi, regina-mamă le nutrea faţă de noră: „O ura pe regină, care o împiedica să participe la treburile de stat şi îndrepta prietenia regelui, fiul ei, către seniorii de Guise, ce permiteau Caterinei să participe la guvernare doar în domeniile în care ştiau că nu le face rău”. Regina-mamă era într-adevăr singura în stare să medieze în relaţiile cu protestanţii care, în frunte cu amiralul Coligny, cereau cu voce tare libertatea de cult.

La 5 decembrie 1560, moartea lui Francisc al II-lea puse brusc capăt, după numai şaptesprezece luni de domnie, puterii excesive a familiei de Guise. La jumătatea lui noiembrie, la întoarcerea de la o vânătoare, tânărul rege fu lovit de o febră violenta, faţa i se acoperi cu pete vineţii, respiraţia lui deveni şi mai grea ca de obicei şi un abces, apărut iniţial în spatele urechii drepte, se extinse cu iuţeală la tot capul.

Dacă e să dăm credit contemporanilor, probabil că în aceste împrejurări, cu ajutorul lui Nostradamus, Caterina a consultat o oglindă magică: pe luciul acesteia apăru imaginea unei săli mari, unde regina văzu, una după alta, mai întâi neclare şi apoi uşor identificabile, figurile fiilor ei. Mai întâi se prezentă Francisc, care făcu un singur tur al sălii, apoi Charles, care execută paisprezece tururi şi în sfârşit apăru şi Henric, căruia îi reveniră cincisprezece. La apel lipsea ducele de Alençon, ultimul dintre fraţi, în locul căruia se închega chipul lui Henric de Navarra, care avu dreptul la nu mai puţin de douăzeci şi două de tururi. Fiecare tur corespundea unui an de domnie. Adânc tulburată de profeţie, care anunţa sfârşitul dinastiei Valois, Caterina ceru veşti despre propria ei moarte, dar oglinda deveni din nou opacă şi prezicătorul se mulţumi să-i sugereze să se ţină departe de Saint-Germain.

Nostradamus

Încrederea în magie nu constituia pentru regina florentină o fugă de realitate, ci o raţiune în plus ca să acţioneze şi, o dată mai mult, după ce luă act de moartea iminentă a fiului, Caterina nu-şi permise luxul de a se lăsa în voia soartei. Îndată ce situaţia lui Francisc apăru ca disperată, lăsă bolnavul sub supravegherea norei şi se dedică trup şi suflet pregătirii viitorului.

Coroana era pe punctul de a trece asupra capului celui de-al doilea născut, Carol, un copil de zece ani, şi de data aceasta Caterina era hotărâtă să joace preventiv. Spre deosebire de Francisc al II-lea, Carol al IX-lea nu avea vârsta ca să domnească şi, pentru a o putea face în locul lui şi a-i tutela interesele, mama trebuia să reuşească să obţină titlul de regentă: chestiune foarte dificilă, în care Caterina avea să facă de îndată dovada inteligenţei ei politice.

Situaţia Caterinei se anunţa deosebit de dificilă: cazurile precedente, de regine-mame cărora le fusese încredinţată regenţa, deşi existau, datau de foarte demult, iar pretenţiile unei italience, aparţinând unei simple familii de bancheri, erau de neluat în consideraţie în comparaţie cu drepturile prinţilor de sânge regal – mai cu seamă într-un moment în care Franţa, ameninţată din interior de un război civil între catolici şi protestanţi şi în exterior de ţelurile expansioniste ale celor două ramuri ale casei de Habsburg, avea nevoie de o conducere fermă. Devansându-şi adversarii şi mizând pe urgenţa treburilor de stat, văduva lui Henric s-a arătat imbatabilă în arta tratativelor politice. S-a folosit în modul cel mai lipsit de prejudecăţi de toate expedientele posibile – convingere, promisiuni, înşelătorii, ameninţări, şantaje – şi a reuşit să smulgă încuviinţarea verilor micului rege, Antoine de Bourbon şi Louis de Bourbon, prinţ de Condé, în schimbul eliberării celui din urmă, pe capul căruia plana ameninţarea unei condamnări la moarte, şi astfel se făcea recunoscută regentă de prinţii de sânge şi de Consiliul privat al Coroanei. Temându-se de vetoul Stărilor Generale (singurele, în principiu.. mandatate cu hotărârea asupra legitimităţii învestiturii), le-o luă înainte, adresându-se apoi tot lor pentru ratificarea acţiunii ei energice. Însuşi faptul că Stările Generale i-au încredinţat calitatea nu de regentă, ci de simplă guvernatoare a Franţei reprezenta dovada pentru cât de precară era poziţia reginei-mame şi pentru cât îi era autoritatea de contestată. Cu toate că se afla la cârma statului, Caterina nu va avea totuşi niciodată deplinătatea puterii regale, întemeiată pe dreptul dinastic şi pe învestitura sacerdotală, care făcea din suveran, „unsul lui Dumnezeu “.

Carol al IX-lea, regele Frantei

O regenţă era întotdeauna limitată în timp şi se încheia la majoratul suveranului. Şi totuşi, toţi ştiau că la paisprezece ani tânărul monarh nu avea să fie în stare să domnească de unul singur: era aşadar probabil că avea să ceară oficial mamei sale să continue să-l asiste, confirmând în fapt învestitura ei de regentă şi întărind-o printr-o desemnare explicită. În august 1563, Caterina se grăbi, prin urmare, să-l declare pe Carol al IX-lea major la doar treisprezece ani (vârstă care de atunci înainte avea să devină cea canonică), restituindu-i dinaintea Parlamentului de la Rouen autoritatea asupra regatului; fiul, la rându-i, o numi supraintendentă a statului. De fapt, pentru el momentul de a domni pe cont propriu nu va sosi niciodată: când, la douăzeci şi patru de ani, muri, doborât de sifilis şi tuberculoză, victimă, precum fratele său mai mare, a tarelor ereditare ale familiei Valois, mama sa continua să ţină timona guvernării. Mai departe avea să domnească în simbioză cu Henric al III-lea, care doar în ultimii ani se va sustrage influenţei materne.

E greu de spus dacă această tutelă interminabilă trebuie imputată gustului pentru putere şi dragostei posesive ale unei mame total identificată cu fiii săi sau dacă se datora incapacităţii şi slăbiciunii progeniturilor ei. Sigur este că, în vreme ce până atunci istoria privată a familiei regale apăruse ca distinctă de istoria politică, începând cu regenţa Caterinei aceste două istorii se vor contopi, întreţesând în mod inextricabil conflictele de familie cu cele politice.

Cei treizeci de ani de domnie a Caterinei coincid cu una din perioadele cele mai tragice şi sângeroase ale istoriei franceze şi pentru multă vreme responsabilitatea pentru aceasta i-a fost atribuită, făcând din Caterina însăşi emblema slăbiciunilor, a jocului dublu, a perversităţii intrinseci naturii feminine. O natură devenită şi mai periculoasă în cazul caracteristicilor tipic italiene, precum superstiţiile, încrederea în prezicători şi astrologi, recursul dezinvolt la pumnal şi otravă.

Istoriografia modernă a fost mult mai binevoitoare cu văduva lui Henric al II-lea, judecându-i acţiunile în temeiul posibilităţilor reale de opţiune pe care le-a avut în contextul politic în care fusese obligată să se manifeste şi demonstrând cât de limitat era câmpul ei de manevră. Într-o ţară sfâşiată de conflicte religioase şi ameninţată în însăşi integritatea ei teritorială de ambiţiile de putere şi de tendinţele autonomiste ale marilor feudali, Caterina urmărea, în realitate, un obiectiv unic: să apere moştenirea fiilor ei şi să menţină intactă autoritatea regală. Şi întrucât nu dispunea de forţe suficiente ca să apere cu armele un patrimoniu familial inseparabil de destinul naţiunii, dorea cu orice preţ pacea, pacea civilă şi pacea cu ţările vecine, şi pentru aceasta era dispusă să folosească metode complicate, să urmeze căi lăturalnice, să-şi schimbe continuu alianţele, să mintă, să trădeze, să ucidă.

Nostradamus îi prevestise că toţi cei patru fii ai săi de parte bărbătească aveau să poarte coroana: întrucât cea a Franţei trecuse deja de la Francisc al II-lea la Carol al IX-lea, terorizată de spaima că moartea va continua să-i lovească descendenţa şi că fraţii îşi vor urma unul altuia, obţinu pentru Henric tronul Poloniei şi propuse reginei Elisabeta a Angliei să ia drept soţ pe ultimul ei născut. Prin tradiţie, soţia regelui nu trebuia să fie de stirpe franceză – aceasta ar fi creat dezechilibre prea mari în interiorul clasei nobiliare – şi alegerea ei ascultă de criterii precise de oportunitate politică, constituind un semn tangibil al prestigiului internaţional al suveranului. Aceleiaşi logici îi erau subordonate şi căsătoriile celorlalţi membri ai familiei regale.

Descotorosită de Maria Stuart, care, la moartea lui Francisc al II-lea, decisese să plece în Scoţia ca să-şi valorifice drepturile la tron, mergând astfel în întâmpinarea tragicului său destin, Caterina obţinu ca soţie pentru Carol al IX-lea pe Elisabeta de Austria, a doua născută a împăratului. Iar dacă Henric şi ducele de Alençon s-au sustras proiectelor ei, cu fiicele ei Caterina ştiu să se arate de neînduplecat. Mesagere de pace în trei ţări nevralgice pentru politica franceză, Elisabeta, Claudia şi Marguerite se căsătoriră respectiv cu Filip al II-lea al Spaniei, cu ducele Carol al III-lea de Lorena şi cu Henric de Bourbon, regele Navarrei.

Şi totuşi, în ciuda speranţelor Caterinei şi a tuturor eforturilor ei domnia sa a fost caracterizată prin fanatism, ură şi sânge. Marea constelaţie a dinastiei Valois, al cărei centru pretinsese că este, nu era hărăzită să mai lumineze multă vreme fîrmamentul european: unul după altul, şase dintre aştri ei aveau să se stingă, iar ultimul – cel al fiicei sale Marguerite – avea să-şi piardă strălucirea iniţiala.

Produs al culturii Renaşterii, Caterina era pe deplin conştientă de importanţa simbolurilor şi recurse înainte de toate la ele pentru a propune o imagine despre sine coerenta cu rolul politic pe care şi-l stabilise. Nu fusese niciodată frumoasă şi suferise, probabil, destul din această pricină; dar acum, din moment ce Henric murise şi gelozia care o torturase atâta timp apărea drept o amintire îndepărtată, acest dezavantaj iniţial se transforma într-un punct de forţă. Întreaga sa autoritate derivă din statutul ei de văduvă şi mamă, condiţii care pentru a inculca respect cereau renunţarea la orice formă de vanitate feminină, devoţiune pentru soţul dispărut, austeritate, castitate, devotamentul total faţa de educarea fiilor ei şi faţă de interesele micului rege. Caterina voia astfel să sublinieze caracterul ireproşabil al conduitei sale printr-o savantă punere în scenă. Diane de Poitiers se folosise de îmbrăcămintea de văduvă ca să-şi pună în valoare nepieritoarea ei frumuseţe; Caterina alese să se învăluie în negru – preferându-l albului, culoarea de doliu a reginelor – ca să pară bătrână şi ca să dea celor patruzeci de ani pe care-i avea un aspect matronal, în afara timpului. Severitatea ei nu avea însa nimic încruntat: un început de îngrăşare contribuise la a-i conferi un aer liniştitor, blajin, cu atât mai convingător cu cât era însoţit de o perfectă politeţe şi de un ton potrivit. Totul în ea îndemna spre confidenţă şi încredere; marea ei capacitate de persuasiune, asociată cu o deosebită ascuţime psihologică şi cu o artă desăvârşită a disimulării făceau din Caterina o extraordinară mediatoare şi o extrem de abilă diplomată, în stare să relanseze dialogul chiar în situaţiile extreme.

Politica de pacificare dorită de Caterina presupunea toleranţă religioasă şi o formă de libertate de cult pentru hughenoţi. Încă de la începuturile regenţei, ea se îndepărtă de intransigenţa demonstrată până atunci de Henric al II-lea faţă de reformaţi, venind în întâmpinarea multora dintre cererile lor. Pe plan religios, Caterina era convinsă că toate credinţele purtau în ele o scânteie de adevăr divin şi că monarhul n-ar fi trebuit să intervină în opţiunile spirituale ale supuşilor săi. Sfera politică îi apărea aşadar ca fiind distinctă de cea religioasă şi, potrivit ei, nu exista motiv pentru care un stat să nu poată accepta în sânul său două religii diferite, în virtutea garanţiilor acordate de o lege regală. Mult prea înaintea timpului său, viziunea iluminată a reginei-mame se lovea atât de intoleranţa catolicilor, cât şi de intransigenţa agresivă a protestanţilor, şi era minată de neputinţa coroanei de a se impune fiecăreia dintre tabere. Şi deoarece o luare de poziţie deschisă în favoarea uneia sau alteia ar fi compromis definitiv unitatea regatului, Caterina era constrânsă să se descurce între partidul catolic, condus de clanul de Guise, şi cel hughenot, care voia să susţină, cu ajutorul Angliei, revoluţia calvinistă din Ţările de Jos. Astfel, pentru a evita să fie predată cu mâinile şi picioarele legate Spaniei sau să fie târâtă tot atât de riscant de protestanţi într-un război împotriva Spaniei, Caterina se retrase în spatele unei politici care consta în a-şi conduce barca între fiii ei, Liga şi Reforma, aţâţând ura între cele două partide pentru ca ele să se neutralizeze reciproc. Consecinţele acestor oscilaţii au fost cele opt războaie religioase care s-au petrecut într-un răstimp de ceva mai mult de douăzeci de ani, asasinarea ducelui de Guise şi a amiralului Coligny, masacrarea hughenoţilor în noaptea Sfântului Bartolomeu.

Sfantul Bartolomeu – masacrul hughenotilor

Ansamblul de împrejurări întreţesute care au provocat baia de sânge din 24 august 1572 este extrem de reprezentativ pentru dificultăţile de care se lovea Caterina. În încercarea de a se emancipa de tutela maternă, Carol al IX-lea, care împlinise douăzeci şi doi de ani, îşi alesese drept consilier şi confident pe ilustrul amiral Coligny, şeful partidului hughenot, care îl împingea să susţină independenţa flamandă şi să ridice armele contra Spaniei. Majoritatea istoricilor înclină să creadă că tocmai pentru a-şi redobândi ascendentul faţă de fiul ei şi a împiedica un război fatal pentru ţară, Caterina dăduse ordinul de a-l asasina pe Coligny. Atentatul eşuă şi regina, atât pentru a se justifica în ochii lui Carol al IX-lea, cât şi pentru a preveni reacţia reformaţilor, a fost constrânsă să supraliciteze. Astfel, îl convinse pe rege de existenţa unui mare complot hughenot care ţintea să ucidă întreaga familie regală, folosindu-se de serbările organizate la Luvru în cinstea căsătoriei surorii lui, Marguerite, cu Henric de Navarra. Trebuia să joace preventiv şi să lovească înainte de a fi lovită.

În ciuda lipsei de documente care să susţină această ipoteză, studiile cele mai recente par să fie de acord asupra faptului că hotărârea de a elimina un număr limitat de şefi huglienoţi consideraţi periculoşi, între care Coligny, a fost luată de Carol al IX-lea şi de Consiliul său. Ceea ce nu ştim este „dacă, aşa cum crede Denis Crouzet „opţiunea regelui a fost deliberată, voită, alimentată de teama de o răscoală protestantă, pe care atentatul eşuat [la adresa lui Coligny] o făcuse mai probabilă, sau dacă, aşa cum presupune Jean-Louis Bourgeon, Carol al IX-lea a fost constrâns să procedeze astfel de şantajul intrării în război a Spaniei, de ridicarea populaţiei Parisului, pusă la cale de clanul de Guise, sau de incapacitatea lui de a se face ascultat “.

Cel mai probabil este că ceea ce ar fi trebuit să fie o operaţiune de eliminare a capilor protestanţi, sosiţi în capitală pentru a asista la nunta regelui lor, a scăpat din mâna celor ce o proiectaseră şi s-a transformat într-un masacru care s-a extins de la Paris în întreaga Franţă. Deşi este cu neputinţă să se facă un bilanţ exact al victimelor, se presupune că numărul lor ar oscila între douăzeci şi treizeci de mii. Politica de reconciliere urmată cu atâta răbdare şi tenacitate de Caterina „se prăbuşi ca un castel de cărţi de joc însângerate “ şi un nou, teribil război fratricid trecu ţara prin foc şi sabie.

Pe 26 august, Carol al IX-lea se prezentă în Parlament şi declară că fusese silit să reacţioneze în faţa „unei conjuraţii ticăloase şi detestabile” care intenţiona să-l ucidă, împreuna cu toţi membrii familiei sale, dar hughenoţii identificară de îndată în regina-mamă pe principala responsabilă a masacrului. Nimeni nu ignoră cât de mare influenţă exercita ea asupra fiului său, iar misoginismul şi xenofobia concurau în a face din ea un perfect ţap ispăşitor: aventuriera fără scrupule, venită din Italia, era aceea care târâse în noroi monarhia franceză. Se presupunea că era ascunsă şi vicleană ca toţi florentinii şi era suspectată de a fi discipola lui Machiavelli. Se spunea, mai mult, că-şi crescuse fiii potrivit învăţăturilor din Il Principe, iar masacrul a fost văzut ca „aplicare a preceptului lui Machiavelli potrivit căruia toate cruzimile necesare trebuie săvârşite odată “.

Sigur este că, începând cu noaptea Sfântului Bartolomeu, prejudecăţile, bănuielile, lungile perioade de doliu şi de drame care însoţiseră ascensiunea reginei-mame la puterea supremă în stat s-au transformat într-un verdict de vinovăţie fără drept de apel şi că, din acel moment, nu mai era posibil pentru Caterina să se sustragă legendei ei întunecate. Un pamflet anonim, apărut în 1575 şi tradus în mai multe limbi, Discours merveilleux de la vie, actions et deportements de Catherine de Médicis, Royne-mêre, difuză această legendă în întreaga lume, contribuind la înrădăcinarea în imaginarul colectiv a convingerii că puterea femeilor este izvorul tuturor relelor: „Să nu ne aşteptăm aşadar din partea ei decât la acţiuni scelerate şi la ruină… Este în natura ei să nu-şi poată găsi liniştea fără să facă rău. Şi am să spun mai mult încă, şi anume că niciodată vreo femeie nu a domnit asupra regatului nostru fără a-i aduce nenorocire”.

Moartea, care recolta victime peste tot în Franţa, nu cruţă familia regală. La 3 octombrie 1568 dispăru Elisabeta de Franţa, regina Spaniei, urmată pe 20 februarie 1575 de sora ei Claudia, ducesa de Lorena. La 30 mai 1574 se stinse Carol al IX-lea, la numai douăzeci şi trei de ani, ucis de tuberculoză, fără a lăsa moştenitori pe linie bărbătească. O dată mai mult, Caterina nu avu timp să plângă: trebuia să asigure întoarcerea celui de-al treilea născut, care doar cu un an în urmă fusese ales rege al Poloniei.

„Mă rog la Dumnezeu să-mi dăruiască moartea înainte de a mai asista la un spectacol ca acesta “, îi scrisese lui Henric după moartea lui Carol. „Singura consolare este gândul că am să Vă văd curând aici, aşa cum cere binele regatului Vostru, şi sănătos, pentru că, dacă ar trebui să Vă pierd, m-aş îngropa de vie cu Voi, căci nu aş avea puterea să mai suport şi această durere… cred că întoarcerea Voastră mă va umple de bucurie şi de mulţumire şi n-am să mai încerc nici durere, nici neplăceri “.

Din speranţele Caterinei, numai aceea de a muri înaintea fiului ei era menită să se realizeze: într-adevăr, avea să-l preceadă cu şapte luni în mormânt: cât despre rest, în cei cincisprezece ani care-i mai rămâneau de trăit nădejdile ei aveau să se dovedească în chip trist neîntemeiate.

Prima deziluzie îi veni tocmai de la noul suveran. În afară de sora lui, Marguerite, Henric era singurul copil al Caterinei care se bucura de sănătate, care era inteligent, cultivat, curajos, apt pentru a comanda. Trebuie spus, însă, că era dotat cu o personalitate complexă, ambiguă, chinuită, ceea ce contribui la a-i accentua componenta tragică.

Henric al III-lea, rege al Frantei

Henric al III-lea fusese totdeauna fiul preferat al Caterinei şi şi-o dori pe maică-sa alături de el, învestind-o, în fapt, cu funcţiile de prim-ministru; dintru început însă, se arătă foarte hotărât să nu-i permită să se amestece în viaţa lui privată. Mai întâi, îşi alese singur soţia, o principesă de Lorena care aducea ca zestre doar frumuseţea, gentileţea şi devoţiunea absolută pentru soţul ei; apoi se înconjură cu un grup de tineri favoriţi – celebrii mignons – pe care-i caracterizau luxul, aroganţa, conduita scandaloasă; în sfârşit, lucrul cel mai grav, introduse în stilul lui de guvernare schimbările de umoare şi oscilaţiile unei naturi contradictorii şi instabile. Henric alterna hedonismul mai neînfrânat cu penitenţa cea mai austeră, cultul pentru efemer cu fascinaţia morţii, conştiinţa prerogativelor sale regale cu un dezinteres evident pentru treburile guvernării; această comportare nu numai că intra în contradicţie cu pragmatismul Caterinei, ci slăbea autoritatea lui de suveran, expunându-l blamului atât al catolicilor, cât şi al protestanţilor. Sarcina reginei-mame (aceea de a veghea asupra opţiunilor politice ale lui Henric fără a-l irita) a fost îngreunata şi mai mult de nevoia de a aplana conflictele apărute în sânul propriei sale familii. Cu sprijinul surorii Marguerite, ultimul fiu al Caterinei, ducele de Alençon, îşi urmărea cu neruşinare ambiţiile de putere, provocând mânia lui Henric şi punând încă o ipotecă asupra şi aşa destul de fragilei unităţi a teritoriului naţional. Încă o dată regina-mamă făcu dovada extraordinarei sale capacităţi de mediere şi obţinu ca fiii ei să se reconcilieze, cel puţin în aparenţă. Moartea lui Alençon puse apoi capăt definitiv disputei, în iunie 1584.

Cu tânărul duce dispăru moştenitorul prezumtiv al Coroanei şi problema succesiunii lui Henric al III-lea se impuse atenţiei întregii ţări în toată gravitatea ei. Deşi căsătorit de zece ani, regele nu avea copii şi, cu toate rugăciunile şi pelerinajele, nimic nu-l îndrituia să spere că avea să-i capete; trebuia aşadar lămurit cui îi revenea locul lăsat liber de Alençon potrivit principiului continuităţii dinastice. Dacă era respectată legea Salică, primul în linia succesiunii era Henric de Bourbon, regele Navarrei, văr în al douăzecilea grad cu regele, întrucât familia Valois descindea din primul născut al lui Ludovic cel Sfânt, Filip al III-lea, iar Bourbonii din al şaselea fiu al său, Robert de Clermont. Oricât de incontestabilă pe plan formal, candidatura lui Henric de Navarra era aspru criticată: cum să fi putut un hughenot, un eretic, să se suie pe tronul Franţei, să fie uns rege şi să-şi îndeplinească funcţiile sacerdotale la care era chemat? Apărător convins al legitimităţii monarhice, Henric al III-lea se declară în favoarea vărului său, dar puse drept condiţie abjurarea lui de la protestantism. Henric de Navarra, care nu era totuşi la prima lui conversiune, nu voia să consimtă la un gest evident politic, care i-ar li alienat simpatia atât a hughenoţilor, cât şi a catolicilor moderaţi, şi-şi amâna hotărârea. Între timp, catolicii extremişti, conduşi de clanul de Guise, constituiseră un adevărat partid, Liga catolică, ce urmărea totala eradicare a ereziei protestante şi contesta pe faţă autoritatea regelui.

Conştient de propria lui slăbiciune politică şi militară, umilit în demnitatea sa de suveran şi constatând falimentul politicii de conciliere a mamei sale, Henric al III-lea hotărî să acţioneze de unul singur. În vreme ce Caterina, bătrână şi bolnavă, continua să întreprindă călătorii extenuante pentru a relansa tratative imposibile, fiul ei medita la modul de a se descotorosi odată pentru totdeauna de Ligă şi de familia de Guise.

Ocazia se ivi la Blois, unde curtea se reunise cu prilejul convocării Stărilor Generale. La şedinţa de deschidere din 16 septembrie 1588, Henric o omagie public pe Caterina, care merita nu numai numele de mamă a regelui, ci şi pe acela de mamă a statului şi regatului. Imediat apoi se grăbi însă să declare că el singur avea dreptul să exercite puterea şi că nu mai era dispus să trateze asupra ascultării pe care i-o datorau supuşii săi. Cei din clanul de Guise nu-şi ascunseră sarcasmul în faţa a ceea ce considerau aiurările unui rege care doar cu patru luni înainte fusese de-a dreptul constrâns să fugă din propria capitală, răsculată în favoarea Ligii: se simţeau invulnerabili, într-atât, încât pe 23 decembrie, în pofida numeroaselor avertismente care-i parveniseră, ducele de Guise acceptă invitaţia regelui de a merge să vorbească cu el şi, lăsându-şi oamenii în curtea castelului, urcă fără escortă în apartamentele lui Henric. Abia trecu pragul, că şi fu atacat de gărzile regelui şi străpuns de lovituri de pumnal. În aceeaşi zi, alţi opt exponenţi ai familiei au fost arestaţi şi fratele ducelui, Cardinalul de Guise, fu asasinat în închisoare.

Neştiind nimic despre toate acestea, Caterina zăcea în pat, atinsă de o gravă congestie pulmonară, într-o încăpere situată sub apartamentele regelui. Un zgomot sinistru de cizme, de săbii, de lovituri şi strigăte o treziră din somnolenţă, făcând-o să intuiască ce se întâmplase. Imediat după aceea, Henric coborî la ea şi, după ce îi anunţă pe scurt moartea lui de Guise, adăugă: „Începând din această clipă nu mai sunt sclav… încep să fiu din nou rege şi stăpân“. Sentimentul de neputinţă angoasantă pe care Caterina, pusă în faţa faptului împlinit, trebuie să-l fi încercat transpare dintr-o frază pe care i-o adresă unui călugăr, câteva ore mai târziu, în ziua de Crăciun: „Ah, nenorocitul, ce-a făcut? Rugaţi-vă pentru el, care are nevoie de asta mai mult ca oricând, pe care-l văd rostogolindu-se spre ruină şi care mă tem că-şi va pierde trupul, sufletul şi regatul!“.

Caterina nu mai supravieţui decât zece zile falimentului obiectivelor cărora vreme de treizeci de ani le dedicase toate eforturile, inteligenţa, energiile, trecând peste onoare, reputaţie, sentimente, până şi peste mântuirea sufletului. Pleca din această lume disperată, conştientă de iminenţa unui nou război civil şi de sfârşitul dinastiei de Valois. Pe patul de moarte, avu confirmarea profeţiei formulate de oglinda magică de la castelul Chaumont. Ultima prezicere a lui Nostradamus spunea, într-adevăr, că trebuia „să se ferească de Saint-Germain” şi, interpretând-o ca pe referire la celebra abaţie pariziană, Caterina se ţinuse mereu departe de locul unde se afla mănăstirea. Dar când află că preotul necunoscut ce fusese chemat de urgenţă ca s-o spovedească, întrucât se simţea rău, se numea Julien de Saint-Germain, înţelese că într-adevăr viaţa ei se terminase.

Şapte luni mai târziu muri şi Henric al III-lea, de mâna unui fanatic. În trecut, Caterina fusese oripilată în faţa eventualităţii ca regele Navarrei, desemnat de rege să-i succeadă, ar putea să se urce într-o zi pe tronul dinastiei Valois; şi totuşi, tocmai principele hughenot avea să fie acela care va salva integritatea regatului, împiedicând ca eforturile reginei-mame să se risipească în neant. Într-adevăr, după ce-şi asigurase coroana prin forţa armelor, Henric al IV-lea reluă politica de toleranţă şi de reconciliere urmată de Caterina, omagiind astfel geniul reginei florentine, care permisese monarhiei franceze să depăşească una dintre încercările cele mai grele din istoria ei.

prima parte aici

partea a doua aici

*****

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Un răspuns

  1. Excelent bog. Beavo!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: