Sir Walter Raleigh – prăbuşirea unui favorit

Apărut la Curte în 1581, chipeşul războinic a intrat curând în graţiile reginei Angliei, Elisabeta I. Dar mai târziu Sir Walter Raleigh a avut un diferend cu regina, iar în timpul domniei succesorului ei, a fost acuzat de trădare. Pedeapsa a fost moartea.

Din cauza epidemiei de ciumă care făcea la Londra două mii de victime săptămânal, procesul de trădare a fost mutat la castelul Wolversey din Winchester, un oraş la 100 km sud-vest de capitală. Pe drumul spre şedinta tribunalului din acea zi – 17 noiembrie 1603 – Sir Walter Raleigh, un bogat şi puternic favorit al Curţii din ultima perioadă a domniei reginei Elisabeta I, a trebuit să îndure ostilitatea şi injuriile mulţimii, care îi bombarda caleaşca cu pietre şi noroi. Ignorând insultele, acuzatul pufăia calm din pipă.

Lui Raleigh i se aduceau patru acuzaţii: încercase să-l răstoarne pe noul monarh, Iacob I, şi să aducă pe tron pe verişoara acestuia, Arabella Stuart; instigase la rebeliune în regat; complotase pentru restaurarea catolicismului în ţară; conspirase ca Spania să invadeze Anglia.

Deşi acuzatul se declarase nevinovat, deşi reamintise că mărturiile împotriva lui fuseseră obţinute prin intimidare şi deşi acuzarea nu adusese nici măcar o singură dovadă, juriul a dat verdictul vinovat după numai un sfert de oră de deliberare. Preşedintelui secţiei regale a Înaltei Curţi de Justiţie şi preşedinte al Curţii criminale, Sir John Popham, nu i-a tremurat vocea când a dat citire teribilei condamnări: Raleigh urma să fie spânzurat, dar ştreangul trebuia să-i fie tăiat înainte să moară, pentru ca să poată fi pe urmă rupt în bucăţi: „apoi capul (ţi) se va despărţi de trup, iar trupul va fi desfăcut în patru bucăţi, care vor fi dispuse după voia regelui. Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău!“

Ascensiunea unui favorit al Curţii

Raleigh străbătuse un drum lung şi întortocheat până să ajungă în sala tribunalului de la Winchester. Fiu al unui gentilom de provincie, a părăsit Oxfordul fără să-şi termine studiile, la 17 ani, în 1569, ca să lupte alături de armatele protestante în Franţa. Un deceniu mai târziu l-a însoţit pe fratele său vitreg, Sir Humphrey Gilbert, într-o aşa-numită călătorie de descoperiri – de fapt un atac asupra posesiunilor spaniole din Antile. Nu au ajuns însă decât până în Insulele Capului Verde. A dat apoi o mână de ajutor la reprimarea unei revolte din Irlanda şi, în decembrie 1581, a fost trimis la Curtea de la Greenwich ca mesager de razboi.

Probabil că povestea care spune că Raleigh şi-a aşternut mantia peste noroiul drumului pentru ca Elisabeta să nu-şi murdărească încălţările nu-i decât o scornire. Cert este, însă, că soldatul înalt şi prezentabil de nici 30 de ani a obţinut favorurile reginei necăsătorite şi în vârstă de 48 de ani datorită reputaţiei lui de nobil viteaz, curtenitor, manierat şi spiritual. Fostul favorit al reginei, contele de Leicester, tocmai se recăsătorise, aşa că Elisabeta l-a ales imediat pe Raleigh spre a-i ţine companie şi l-a acoperit de daruri: proprietăţi, slujbe şi licenţe de comerţ. În 1584 l-a făcut cavaler.

După moartea lui Gilbert, lui Raleigh îi revenea brevetul fratelui său vitreg, fiind desemnat să descopere teritorii necunoscute în Lumea Nouă şi să le ia în stăpânire, în numele reginei. Prima lui expediţie lua în stăpânire pentru Anglia ţărmul Atlanticului de la nord de Florida. Regina a dat noului teritoriu numele Virginia – ea însăşi era numită Regina-Fecioară. Mai târziu, când regina i-a interzis lui Raleigh să mai plece de la Curte, acolo a fost trimis un văr, Sir Richard Grenville, să pună bazele unei colonii la Roanoke, aceasta fiind prima dintre cele două tentative nereuşite de a stabili un cap de pod pe continentul nord-american.

Prin venirea la Curte, în mai 1587, a lui Robert Devereux, conte de Essex, Raleigh s-a văzut în faţa unui rival în ce priveşte afecţiunea Elisabetei, ceea ce l-a determinat chiar să se retragă o vreme pe domeniul său din Irlanda. Revenind la Curte, a început o relaţie cu Elizabeth Throckmorton, una dintre domnişoarele de onoare ale reginei – un afront pentru geloasa suverană, care i-a închis pe amândoi în Turnul Londrei. După un timp, ei au fost eliberaţi şi li s-a îngăduit să se căsătorească, dar cu condiţia să trăiască discret la ţară.

În 1595 lui Raleigh i s-a permis până la urmă să plece din Anglia, în fruntea unei expediţii împotriva posesiunilor spaniole din Lumea Nouă şi în căutarea aurului pe cursul inferior al fluviului Orinoco din America de Sud. În anul următor s-a angajat într-un atac victorios împotriva portului spaniol Cadiz, iar în 1597 nu numai că recucerea favorurile reginei, dar devenea şi membru al parlamentului.

Prăbuşirea

La graniţa dintre secole devenise evident pentru toţi că lunga şi glorioasa domnie a Elisabetei I se apropia de sfârşit. O dată cu moartea ei, la 24 martie 1603, dinastia Tudor se sfârşea. Deceniile de speculatii şi intrigi privind succesiunea reginei fără copii se încheiau şi ele. În câteva ore, regele Iacob al VI-lea al Scoţiei – fiul nefericitei regine scoţiene Maria Stuart – a fost proclamat sub numele de Iacob I rege al Angliei, unind cele două regate sub un singur sceptru. Pentru Raleigh, asta a însemnat sfârşitul poziţiei de favorit la Curte.

Ulterior va fi trădat de doi bărbaţi pe care îi considera prieteni. Primul, Sir Robert Cecil, un cocoşat mărunt şi bolnăvicios -„pigmeul meu“, cum îi spunea Elisabeta – fusese secretarul de stat al reginei din 1596 şi întreţinuse corespondenţa secretă cu Iacob al VI-lea al Scoţiei cu privire la succesiune. Cecil încurajase planurile lui Iacob al VI-lea de a consolida monarhia, de a slăbi parlamentul şi de a pune capăt ostilităţilor cu Spania, dar îi dăduse să înţeleagă că Raleigh nu agrea aceste planuri. Al doilea fals prieten a fost lordul Cobham, care avea să furnizeze în cele din urmă singura dovadă în sprijinul condamnării lui Raleigh pentru trădare.

Când el s-a grăbit să jure credinţă noului rege, Iacob l-a întâmpinat cu un dispreţ nedisimulat. În următoarele două săptămâni, monarhul l-a demis din toate funcţiile, i-a ridicat toate licenţele de comerţ şi i-a ordonat să plece din reşedinţa londoneză pe care i-o pusese la dispoziţie regina cu câţiva ani înainte. La 14 iulie, Cecil – care îşi păstrase funcţia de secretar de stat şi sub Iacob I – l-a convocat pe Raleigh la Consiliul Regal de la castelul Windsor, pentru a-l chestiona despre un complot împotriva noului monarh.

Acuzat de trădare

Lordul Cobham, prietenul de altădată al lui Raleigh, nu-şi ascundea antipatia faţă de Iacob I şi dispreţul faţa de Cecil. El a obţinut de la ambasadorul Ţărilor de Jos spaniole, contele Aremberg, un împrumut de 500 000 de coroane pentru a finanţa o lovitură de stat care să-l înlăture pe rege şi să-l înlocuiască cu docila lui verişoară Arabella Stuart. Aflând despre complot, Cecil l-a întrebat pe Raleigh ce ştie despre activităţile trădătoare ale prietenului său. La început, Raleigh a negat orice amestec, dar mai târziu i-a scris totuşi lui Cecil, recunoscând că lordul Cobham îi oferise 10000 de coroane ca să negocieze pacea dintre Spania şi Anglia – ofertă pe care el nu o luase în serios. Când i s-a arătat scrisoarea, Cobham a mărturisit înspăimântat târgul încheiat cu Aremberg, dar l-a indicat pe Raleigh ca iniţiator al complotului. Acuzaţia lui l-a adus pe Raleigh în faţa tribunalului din Winchester în ziua de 17 noiembrie.

Condamnat pe baza unor probe discutabile

Refuzând asistenţa unui avocat, Raleigh s-a apărat singur – isteţimea şi elocinţa l-au ajutat efectiv. După relatarea unui martor ocular, la început a glumit cu acuzarea afirmând că este „cea mai fericită zi“ din viaţa lui. Întrebat dacă poate să răspundă acuzaţiilor pe măsură ce i se aduceau, a răspuns că nu îndrăzneşte să întrerupă prezentarea probelor, ca să nu-şi piardă din „graţie şi vigoare“. Confruntat cu mărturisirea lui Cobham, a prezentat o retractare scrisă de mână de către prietenul său. Sir Edward Coke, acuzatorul, a comparat cele două hârtii, iar Raleigh a propus să fie adus chiar Cobham să facă acest lucru. Propunerea a fost respinsă. Devenea evident că juriul era intimidat şi se îndrepta spre un verdict dinainte hotarât.

Câţiva dintre juraţi au îngenuncheat în faţa lui Raleigh să-i ceară iertare. Curteanul dispreţuit de dimineaţă se transformase într-un martir, victima unei înscenări judecătoreşti. Un val de proteste la adresa judecăţii a străbătut ţara şi a determinat, în timp, reforma procedurală prin care sistemele legale din Marea Britanie şi din America se disting de cele din restul lumii. Pe patul de moarte, unul dintre judecătorii lui Raleigh a mărturisit: „Niciodată justiţia n-a fost în Anglia atât de terfelită şi de insultată ca în acest proces.”

Ani de aşteptare

Execuţia lui Raleigh fusese fixată pentru 10 decembrie. Cu o zi înainte ca sentinţa să fie adusă la îndeplinire, regele a dispus o amânare şi l-a întemniţat în Turnul Londrei. Deşi i se permitea să-şi vadă soţia şi fiul, el a petrecut următorii 13 ani în închisoare. După numeroase petiţii în care îi cerea regelui să-l elibereze şi să-l susţină să întreprindă o nouă expediţie în Lumea Nouă, la începutul anului 1616 Raleigh îşi redobândea libertatea. Până în iunie anul următor avea toţi banii necesari călătoriei, dar fusese avertizat de către coroană să evite ostilităţile cu spaniolii.

Expediţia a fost un dezastru, culminând cu atacul asupra unei colonii spaniole, plătit cu viaţa de fiul lui Raleigh. La întoarcerea în Anglia, în iunie 1618, Raleigh a fost arestat şi trimis din nou în Turnul Londrei. Cum fusese deja condamnat la moarte, Raleigh nu mai putea fi acuzat că încălcase ordinele regelui cu privire la conflictele cu spaniolii. Aşa că, la 29 octombrie, păşea spre eşafod, urmând să suporte pedeapsa care i se dăduse în urmă cu cincisprezece ani.

Cerând să vadă securea cu care urma să i se taie capul, Raleigh şi-a trecut degetele peste tăiş, glumind: „Iată un leac care o sa mă vindece de toate durerile.“ Când cineva din asistenţă i-a cerut să-şi aşeze capul pe butuc cu faţa spre răsărit, Raleigh a răspuns: „Ce contează cum stă capul, dacă inima e la locul ei?“ – cel mai potrivit epitaf pentru favoritul căzut în dizgraţie.

*****

sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: