Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Ca urmare a procesului de romanizare desfăşurat pretutindeni în Imperiul Roman, se formează, de-a lungul secolelor, o mare familie romanică. Românii, ca şi alte popoare ale Europei (francezi, italieni, spanioli, portughezi), vorbesc o limbă romanică formată pe baza limbii latine vorbite pe teritoriul imperiului. Din această limbă este format aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază. Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării, precum şi-n interiorul arcului carpatic, a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Germanii l-au numit walach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine. De aici denumirile de „vlah”, „olah”, „olasz” etc. date românilor.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai cu seamă în cel următor, se manifestă în Europa semne ale unei conştiinţe naţionale moderne, atât la popoarele divizate din punct de vedere politic, cât şi la cele reunite într-un singur stat. În acest fel, problema originii popoarelor se transformă din problemă istorică în problemă politică. Astfel, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a rândul de „naţiunile privilegiate”. Până atunci, continuitatea populaţiilor romanice în ţinuturile carpato-dunărene nu a fost pusă la îndoială. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
Unirea cu Roma a dat un nou imbold aspiraţiilor românilor, prin argumente susţinute de episcopul Inochentie Micu şi reprezentanţii Şcolii Ardelene. Aceste argumente au fost cuprinse într-un larg memoriu, Supplex Libellus Valachorum (1791), în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Calitatea de moştenitori direcţi ai Romei antice, alături de dovedirea latinităţii limbii, afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate.
În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, potrivit careia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către sfârşitul secolului al XIII-lea în nordul Dunării, în Transilvania, unde îi vor găsi pe unguri şi pe saşi.
Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul urmărit era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui.
Odată cu realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Răspunsul avea să vină din partea lui A.D. Xenopol, reprezentant de seamă al istoriografiei româneşti, în lucrarea Teoria lui Roesler (1884).
După 1918, negarea continuităţii românil0r avea să alimenteze resentimentele provocate de destrămarea Monarhiei Austro-Ungare, precum şi politica revizionistă maghiară. În acelaşi timp, ştiinţa istorică şi lingvistică românească va produce opere ştiinţifice importante pentru înţelegerea etnogenezei noastre: V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării; N. Iorga, Istoria românilor; Al. Rosetti, Istoria limbii române; Gh.I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric – poporul român.
Pe de altă parte, mişcările de extremă-dreapta (legionarii) vor adopta un discurs autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în contrast cu civilizaţiile mediteraneene.
În perioada comunistă, romanitatea trebuia să facă faţă, la început, teoriilor staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii romane şi rolul civilizator al slavilor, pentru ca în vremea lui Ceauşescu să fie reînviat sentimentul naţional al românilor. Este reevaluată, în acest fel, contribuţia civilizaţiei romane şi a limbii latine la formarea poporului român dar, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială vor acorda un rol tot mai important în favoarea civilizaţiei geto-dace.
Astăzi, ştiinţa istorică românească şi străină se bazează pe dovezi şi argumente incontestabile privind latinitatea şi continuitatea romanilor, care infirmă teoria imigraţionistă.
*****
sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010
ISTORII REGĂSITE 