Nero – caracterul

Laş şi frivol, anxios şi megaloman, Nero îşi dezvăluie repede dublul aspect al personalităţii. Trăind într-o permanentă duplicitate, înclinat să tărăgăneze totul, neobişnuit să privească în faţă lucrurile şi oamenii, el acţionează întotdeauna sub impulsul momentului. Autorii antici îl prezintă ca pe un infelix, un nefericit, un om slab, bântuit mereu de nenoroc.

Dacă anticii atribuie uneori fluctuaţiile sale emoţionale factorilor exteriori, nu înseamnă că ei ignoră instabilitatea funciară a personajului. Astfel, atunci când, în primele zile ale domniei, Nero pronunţă în faţa Curiei un discurs-program, prin care încearcă să-şi arate „bunele sentimente” faţă de senatori, el acţionează, desigur, în virtutea unui interes politic, dar şi cuprins de un entuziasm trecător. Căci „barbaria firii sale” — pentru a relua expresia lui Suetoniu, care consacră o bună parte din biografia sa cruzimii lui Nero — nu-l împiedică pe acest om cu „vicii ascunse” să cunoască şi clipe de euforie intensă. Clipe de risipă, dar şi de generozitate. Iată cîteva exemple : pentru a îngriji un prieten căzut bolnav, nu şovăie să cheme tocmai din Egipt un medic reputat. Îi sprijină material pe atleţi şi pe actori, ca şi pe poeţi, de altminteri, şi îşi copleşeşte cu daruri prietenii.

Din catalogul de vicii, întocmit de Suetoniu, se degajă imaginea unui bărbat înclinat spre plăcerile trupului, cu un temperament lasciv, cu o fire exuberantă şi împrăştiată. Împărat fiind — la începutul domniei —, îi place să cutreiere noaptea străzile Romei, spărgând prăvăliile înainte de a le jefui, amestecându-se în încăierări sau chiar provocându-le. Într-o asemenea escapadă nocturnă, era cât pe-aci să fie omorât de Iulius Montanus, viitor quaestor, cu care se luase la harţă. Ospeţele pe care le dă se sfârşesc inevitabil în beţie, deşi Nero nu va fi niciodată un alcoolic în adevăratul sens al cuvântului. Participă cu plăcere la disputele pantomimilor, la bufoneriile actorilor, îşi înşală soţia şi îşi sporeşte neîntrerupt numărul aventurilor erotice. Mai târziu, va gusta din plin invitaţiile la banchetele organizate de prieteni, apreciindu-le îndeosebi pe cele date de Tigellin, de exemplu. Aceste ospeţe erau celebrate în timpul Floraliilor, sărbătoarea trandafirilor şi a prostituatelor.

*****

sursa: Eugen Cizek, Secvenţă romană, Ed. Politică, Bucureşti, 1986

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: