Nero – educaţia

Tandreţea de care avea nevoie, viitorul Nero nu a găsit-o la părinţii şi la preceptorii săi. Singurele fiinţe care s-au ocupat într-adevăr de el şi i-au dovedit afecţiune au fost doicile. Ele i-au rămas credincioase până la moarte. Egloge şi Alexandra, de origine sigur orientală, sunt prea puţin cunoscute. O singură inscripţie, descoperită pe locul unde se găsea odinioară vila libertului Phaon, poartă numele Claudiei Egloge.

După opinia lui Suetoniu, în casa Domitiei Lepida s-ar fi ocupat de Nero şi alţi doi preceptori ciudaţi: un dansator şi un bărbier. Aflaţi pentru scurtă vreme în preajma lui Nero, aceştia i-au supravegheat educaţia în prima copilărie, întrucât Nero a părăsit casa Domitiei Lepida înaintea vârstei de patru ani, ceea ce nu l-a împiedicat să fie marcat de aceste două personaje.

Iniţiat în tainele Orientului de cele două doici, el va primi mai târziu o educaţie elenistică din partea unor preceptori, pedagogi, şi ei de origine greacă sau orientală: Anicetus şi Beryllus, amândoi liberţi. După întoarcerea Agrippinei la Roma, cei doi sunt însărcinaţi cu educaţia fiului ei la nivelul primei trepte de învăţămînt : aceea de litterator. Misiune la a cărei îndeplinire aceştia vor porni deîndată, străduindu-se să-i imprime gustul pentru artele liberale: literatură, limbile greacă şi latină, retorică, matematică. Lucius va dobândi astfel o educaţie bogată, erudită, complexă şi minuţios programată.

Anicetus nu era totuşi deloc un exemplu de moralitate. După ce l-a educat pe Nero, el a devenit, sub domnia fostului său discipol, comandant al flotei din Misenum. În această calitate, căpătând mare influenţă la curte, Anicetus a participat la cele mai odioase comploturi urzite de Nero, fiindu-i complice necondiţionat în asasinarea Agrippinei şi a Octaviei.

Mai erudit, dar la fel de necinstit, Beryllus, celălalt dascăl al lui Nero, era un libert grec, originar din cetatea palestiniană Cesareea. După venirea la tron a lui Nero, el a acaparat funcţii de prim rang la curte şi în aparatul imperial, ca aceea de ab epistulis Graecis, secretar pentru corespondenţa imperială în limba greacă: Beryllus era însărcinat cu primirea ambasadorilor străini sau proveniţi din provinciile greceşti. În această calitate, s-a lăsat uşor mituit de solii Cesareei, cetate care se afla în litigiu cu iudeii, şi a obţinut de la împărat o scrisoare prin care erau invalidate drepturile acestora din urmă.

Se pare că Beryllus a avut o mare influenţă asupra formaţiei lui Lucius. Suetoniu relatează că unul dintre dascăli l-a dojenit aspru într-o zi pe viitorul Nero care compătimea, alături de ceilalţi învăţăcei, soarta tristă a unui vizitiu de circ; se prea poate ca acest preceptor să fi fost Beryllus. Şi atât de mult se temea Nero de el, încât a încercat să-l mintă pretinzând că, de fapt, nu îl compătimea pe conducătorul de care, ci pe Hector.

O altă influenţă, de data aceasta mai sănătoasă, dar survenită puţin cam târziu, e aceea a lui Chaeremon, sacerdot egiptean convertit la stoicism. Chaeremon reprezenta o reuşită sinteză între mediile intelectuale egiptene şi cercurile greceşti din Alexandria. Prieten cu Seneca, de care s-a apropiat mult în timpul şederii acestuia din urmă în Egipt, Chaeremon era autorul unei istorii a patriei sale, al unor lucrări despre hieroglife, despre comete şi despre viaţa preoţilor egipteni, al căror ascetism încerca să-l explice (interdicţia de a consuma carne şi alcool, necesitatea de a trăi în puritate). El s-a aflat, de altminteri, în fruntea unei mişcări care urmărea să revalorizeze în ochii romanilor şi grecilor religia egipteană şi făcuse parte din ilustra solie alexandrină trimisă la Roma în 41; de asemenea, slujise ca scrib sacru şi administrase Muzeul din Alexandria.

Figură complexă a culturii elenistice a epocii, acest remarcabil savant era totodată profesor. El l-a instruit pe Nero în „gramatică”, adică, potrivit anticilor, în arta interpretării textelor literare, o a doua etapă în formaţia şcolară a oricărui elev roman. Fără îndoială, el este cel care l-a iniţiat pe tânărul Nero în principiile despotismului teocratic, al cărui model era însuşi Egiptul, dar şi în cele ale doctrinei politice antoniene. Ceva mai târziu, sub domnia lui Nero, Beryllus şi Chaeremon vor încuraja un fertil schimb de idei între Roma şi Alexandria. Alegerea unui savant de o asemenea anvergură demonstrează prestigiul dobândit la curte de Agrippina, către anii 46—47; căci ea l-a ales pe Chaeremon ca preceptor al lui Nero.

Pe la mijlocul anului 49, Agrippina angajează ca profesor de gramatică şi apoi de retorică al fiului ei un senator şi filosof, abia reîntors din Corsica, unde fusese exilat: e vorba de Seneca. Obiceiul de a recruta înalte personaje politice pentru instruirea copiilor nu făcea parte din tradiţia romană a primului secol. Dar Nero este, de acum înainte, fiul soţiei împăratului. Fidelitatea lui Seneca faţă de casa lui Germanicus şi influenţa ocultă a prietenului său Chaeremon au contribuit, probabil, la alegerea făcută de Agrippina.

După opinia lui Suetoniu, noul dascăl l-a format pe Nero la şcoala retoricii moderne, neoasianiste, care se opunea pe atunci artei vechilor oratori. Opţiunea lui Seneca răspundea unei convingeri reale, şi nu — aşa cum crede Suetoniu — dorinţei de a şi-l apropia pe tânărul învăţăcel. De altminteri, acesta din urmă prefera retorica la modă în momentul când el îşi desăvârşea instrucţia. Educator şi praeceptor «— „cel care educă şi instruieşte” — : astfel defineşte Seneca însuşi rolul său educativ pe lângă tânărul Nero.

În concluzie, Nero a dobândit o bună pregătire retorică, dar şi politologică, însoţite de o modelare a caracterului, în care morala şi filosofia au avut rolul lor bine definit. Căci, chiar dacă Nero — cum susţine Suetoniu — nu ar fi primit instrucţia filosofică reclamată de rânduielile timpului, este de necrezut ca, în ciuda interdicţiilor Agrippinei, stoicii Chaeremon şi Seneca să nu fi strecurat în cursurile lor numeroase lecţii, mai mult sau mai puţin camuflate, de filosofie. În plus, e aproape sigur că Nero a asistat — şi aceasta înaintea înscăunării sale — la conferinţele filosofului peripatetician Alexandru din Aegae. Tot astfel cum mai târziu, împărat fiind, lui Nero îi va plăcea să urmărească disputele dintre filosofi, precum acelaşi Alexandru, Chaeremon şi alţii, pe care îi asculta polemizînd la masă, după terminarea ospăţului.

Tânărul Nero a trăit şi în preajma poeţilor şi a actorilor, însă, oricît de vastă şi rafinată ar fi fost, această cultură literară şi artistică nu l-a împiedicat totuşi să facă o adevărată pasiune pentru jocurile de circ. Şi, în ciuda faptului că preceptorii săi considerau asemenea jocuri nedemne de vlăstarul unei mari familii romane, conversaţiile copilului reveneau foarte adesea la acest „subiect interzis”.

*****

sursa: Eugen Cizek, Secvenţă romană, Ed. Politică, Bucureşti, 1986

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: