Nero – copilăria

Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, s-a născut la Antium (Anzio, oraş din vechea regiune Latium), în 15 decembrie 37 e.n., sub domnia lui Gaius-Caligula, la nouă luni după moartea lui Tiberiu, survenită la 16 martie acelaşi an. Se naşte într-o familie în care climatul conjugal nu e dintre cele mai bune. Conform diferitelor izvoare şi mărturii, se pare că primele clipe de viaţă ale lui Lucius sunt însoţite de felurite semne prevestitoare.

Suetoniu relatează că „Nero s-a născut… exact în momentul răsăritului de soare, încât a fost atins de razele acestuia chiar înaintea suprafeţei pământeşti”. Această legendă este, în fapt, o reminiscenţă a ritului egiptean al contopirii cu discul solar: plasaţi în acel punct al sanctuarului în care razele soarelui proaspăt ivit să-i poată mângîia mai înainte chiar ca ele să fi atins solul, regele sau statuia zeului se uneau cu soarele răsărind. Marcat astfel de însemnul regal, Nero, prinţ solar, abia născut, se vedea sortit să domnească peste Imperiu şi peste Egipt, suveranul Romei fiind deopotrivă şi stăpânul vechiului regat al Lagizilor.

S-au relatat şi prevestiri privind destinul malefic şi nefast al noului născut, precum acest comentariu al tatălui lui Nero, care, la felicitările unor prieteni pentru naşterea copilului, ar fi răspuns că din Agrippina şi din el nu se putea naşte decât ceva detestabil.

Fie că sunt favorabile lui Nero şi îi justifică politica teocratică şi antoniană, fie că-i sînt defavorabile şi acreditează imaginea unui împărat-monstru, aceste povestiri trebuie privite, bineînţeles, ca simple legende.

Nero va avea o copilărie nefericită şi instabilă. El este, totuşi, vlăstarul unei familii extrem de vechi şi importante: e suficient să amintim că tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, se înrudeşte îndeaproape cu Iulio-Claudienii şi că se bucură de o mare influenţă la curte şi în senat. Mama lui Nero, Agrippina cea Tânără, este fiica lui Germanicus, nepot şi fiu adoptiv al împăratului Tiberiu. Germanicus s-a bucurat de o imensă popularitate în sânul armatei, al senatului şi al plebei. Ceea ce n-a scutit-o pe Agrippina de o copilărie şi o adolescenţă bogate în accidente şi în vicisitudini tragice.

Martoră a exilului, apoi a morţii mamei şi fraţilor ei mai mari, Agrippina se căsătoreşte la treisprezece ani cu Gnaeus Domitius Ahenobarbus, vărul tatălui ei. Originea ei, ca şi existenţa frământată îi vor întreţine ambiţia devorantă şi setea nepotolită de putere politică, trăsături ce o singularizează pe această femeie de o mare frumuseţe pînă în ultimele ei clipe.

Nero nu împlinise încă doi ani când mama lui este implicată în conspiraţia condusă de Gnaeus Lentulus Getulicus şi Marcus Aemilius Lepidus şi îndreptată împotriva lui Gaius-Caligula. La 27 octombrie 39, complotul este descoperit şi conjuraţii pedepsiţi. La ordinul împăratului, fratele ei, Agrippina este relegată [exil care nu implică pierderea drepturilor civile], iar proprietăţile îi sunt confiscate. Despărţit astfel de mamă, copilul Nero, care abia învăţase să păşească, este primit în casa mătuşii, Domitia Lepida, sora tatălui său, unde rămâne aproximativ doi ani.

În 40, deci în anul următor, se întâmplă o altă nenorocire: moare tatăl lui Nero. Copilul nu are decât trei ani. Se pare că unchiul-împărat, Gaius — nutrind simţăminte deloc favorabile faţă de cumnatul lui, pe care-l cruţase cu puţină vreme în urmă de surghiunul impus soţiei lui, nemaiavînd, o dată cu exilul Agrippinei, nici un fel de sentiment pentru nepotul său —, îi confiscă moştenirea. Suetoniu prezintă relegarea Agrippinei ca ulterioară morţii soţului ei; în realitate, evenimentele s-au desfăşurat în ordine inversă.

Prea mic ca să înţeleagă cu adevărat ceva din ceea ce se petrece în jurul lui, Nero trebuie că a fost totuşi marcat de această situaţie şi că n-a suportat uşor semi-sărăcia care îi era impusă în casa mătuşii. Din fericire, situaţia avea să se schimbe destul de repede: după înscăunarea lui Claudiu, frate cu Germanicus, mama lui se întoarce din exil. Suntem în anul 41, când viitorul Nero are patru ani.

Agrippina îşi redobândeşte bunurile şi creditul politic, iar Nero moşteneşte averea părintească. După tentative nereuşite de a se căsători cu Sulpicius Galba, viitorul împărat, Agrippina se mărită cu un orator şi om politic bogat şi influent, Gaius Sallustius Crispus Passienus, înrudit şi el, prin alianţă, cu familia imperială. Bine cunoscut azi prin biografia pe care i-a consacrat-o Suetoniu, acesta fusese împins de viitoarea lui soţie să divorţeze de Domitia, soră cu Domitius Ahenobarbus şi cu Domitia Lepida, deci fiică a unei urmaşe a familiei imperiale şi fostă cumnată a Agrippinei! Crispus Passienus o protejează, probabil, pe Agrippina atunci când sora ei, Livilla, este exilată în 41 e.n., tot astfel cum o va ocroti mai apoi împotriva loviturilor Messalinei. Devenit, în 44, consul suffect — înlocuitor al consulului ordinar, care marchează cu propriu-i nume anul mandatului său — Crispus Passienus moare, probabil, cam în aceeaşi perioadă.

Viitorul Nero nu avea pe atunci nici şapte ani împliniţi, şi, deşi nu avem mărturii concrete cu privire la reacţiile copilului, este mai mult ca sigur că raporturile dintre el şi Passienus au fost extrem de ambigue. Căci ce altceva putea să priceapă copilul decât că soţul mătuşii lui devenise bărbatul propriei sale mame ?

Deşi destul de frecvente în cercurile aristocratice ale timpului, e posibil ca asemenea situaţii ciudate să-l fi împins pe Lucius pe calea ipocriziei, a neîncrederii, ba chiar a imoralităţii. El a moştenit bunurile lui Passienus Crispus dar nu l-a îndrăgit, desigur, niciodată, neconsiderându-l tată adevărat; Passienus, de altminteri, nu avea nici o autoritate legală asupra lui. Începând din anul 41, Lucius dispune, într-adevăr, de un tutore, Asconius Labeo, pe care Nero îl va preţui în mod deosebit.

Cu un tată mort prea devreme, cu o mamă, în exil sau la Roma, preocupată mai mult de succesele mondene şi politice decît de propriul ei fiu şi acţionând de cele mai multe ori cu o nemiloasă ferocia, pentru a relua un termen al lui Tacit, Nero a fost, deci, un copil frustrat de afecţiune şi tandreţe.

Nu e mai puţin adevărat că mulţi copii din familiile importante ale vremii erau crescuţi în acelaşi mod; numai că Nero era o fire hipersensibilă, având, în plus, o ereditate complicată: şi una şi cealaltă explică, în parte, dezechilibrul său psihic. La aceasta se adaugă, să nu uităm, ambiţiile politice al căror obiect a fost. Astfel circula, între altele, zvonul că Messalina, nevasta lui Claudiu şi vara primară a lui Lucius, trimisese emisari însărcinaţi să-l ucidă în timpul somnului; dar un şarpe se înălţase la căpătâiul lui şi-i alungase.

Această legendă, probabil în întregime născocită, ilustrează totuşi rivalitatea dintre Messalina şi Agrippina, o rivalitate care se repercuta inevitabil şi asupra copiilor. Fără îndoială că Agrippina însăşi îi incita pe partizanii ei să evoce această aşa-zisă întâmplare în faţa lui nero şi n-ar fi deloc de mirare ca tot ei să fi agitat în aer rămăşiţele unui şarpe strecurat în cameră sau depus pe furiş lângă perna copilului.

*****

sursa: Eugen Cizek, Secvenţă romană, Ed. Politică, Bucureşti, 1986

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: