Furtuna – Povestire dupa piesa lui Shakespeare (ultima parte)

Prospero nu-l lăsă multă vreme pe Ferdinand închis în chilia lui; îl scoase curând afară din peşteră şi-i dădu o însărcinare anevoioasă, având grijă s-o lase pe fiica sa să afle la ce muncă trudnică l-a pus. Apoi, prefăcându-se că se duce în încăperea în care lucra de obicei, îi pândi în taină pe amândoi.

Prospero îi poruncise lui Ferdinand să care câţiva butuci grei. Dar cum feciorii de crai nu sunt deprinşi cu munci aspre, curând după aceea Miranda îşi găsi iubitul doborât de oboseală.

– Vai – zise ea – nu te trudi atât de cumplit! Tatăl meu este acum adâncit în cercetările sale. Trei ceasuri în şir va sta liniştit acolo; mai odihneşte-te puţin.

– O, scumpa mea domniţă, – grăi Ferdinand – nu mă încumet! Trebuie să-mi duc la capăt însărcinarea şi apoi mă voi odihni.

– Dacă te aşezi puţin- spuse Miranda – cât stai, am să-ţi car eu butucii.

La aşa ceva Ferdinand nu se învoi. În loc să-i fie de ajutor, Miranda îl împiedică de la lucru, deoarece ei începură să vorbească, iar treaba mergea foarte încet.

Prospero, care-i hotărâse lui Ferdinand această însărcinare numai ca să-i pună la încercare dragostea, nu se afla lângă cărţile sale – aşa cum îşi închipuia fiica sa – ci stătea chiar lângă ei, nevăzut, ca să prindă cu urechea tot ce-şi spun.

Ferdinand o întrebă cum o cheamă, iar ea îi spuse, dezvăluindu-i totodată că  astfel călca o poruncă straşnică a tatălui ei. Prospero se mulţumi să zâmbească la această primă dovadă de neascultare dată de fiica sa, căci făcând-o pe Miranda să se îndrăgostească în chip atât de neaşteptat, prin mijlocirea vrăjilor, nu era mâniat că îşi arată iubirea, uitând de supunerea cuvenită poruncilor lui. Şi iarăşi îl ascultă cu multă mulţumire pe Ferdinand cuvântând îndelung şi mărturisindu-i Mirandei că o iubeşte mai mult decât pe toate fetele pe care le văzuse în viaţa lui.

Drept răspuns la aceste laude aduse frumuseţii ei, care, după cum spunea Ferdinand, o întrecea pe a tuturor femeilor din lume, Miranda grăi:

– Nu-mi aduc aminte de chipul vreunei femei, nici nu am văzut vreodată alţi bărbaţi în afară de tine, bunul meu prieten, şi de scumpul meu părinte. Cum arată cei de pe alte meleaguri nu ştiu, însă, crede-mă, nu mi-aş dori nici un alt tovarăş în afară de tine, nici nu poate plăsmui închipuirea mea alt chip afară de-al tău, care să-mi placă. Dar, nobile domn, mi-e teamă că-mi sunt vorbele prea slobode, şi uit de poveţele tatălui meu.

La aceste vorbe Prospero zâmbi şi clătină din cap, vrând parcă să spună: „Lucrurile merg întocmai cum mi-am dorit; fiica mea va fi regina Neapolului”.

Şi apoi Ferdinand, cuvântând iarăşi îndelung şi cu vorbe alese – fiindcă tinerii prinţi vorbesc după tiparul curţilor – îi spuse neprihănitei Miranda că este moştenitorul coroanei Neapolului şi că ea va fi regina lui.

– O, seniore – strigă ea – sunt o neroadă că plâng de prea mare bucurie. Îţi voi răspunde din adâncul sufletului meu neprihănit. Îţi voi fi soţie, de vei voi să te cununi cu mine.

Prospero se înfăţişă acum înaintea lor, împiedicându-l pe Ferdinand să-i mulţumească.

– Nu-ţi fie teamă de nimic, copila mea – zise el – am auzit şi încuviinţez tot ce-ai spus. Iară tu, Ferdinand, dacă m-am purtat cu prea multă asprime cu tine, îţi voi aduce o bogată răsplată, dăruindu-ţi-o pe fiica mea. Toate necazurile îndurate au fost numai încercări la care am supus dragostea voastră şi pe care le-aţi înfruntat cu nobleţe. De aceea, drept dar din partea mea, dobândit cu vrednicie de iubirea ta curată, ia-o pe fiica mea şi să nu zâmbeşti când mă voi făli că e mai presus de orice laudă.

Apoi, spunându-le că mai avea o treabă grabnică, le ceru să se aşeze şi să stea de vorbă până se va întoarce el; iar Miranda nu păru defel îndemnată să calce asemenea poruncă.

Când se despărţi de ei, Prospero îl chemă pe duhul său Ariel, care se ivi de îndată înainte-i, nerăbdător să-i povestească tot ce făcuse cu fratele lui Prospero şi cu regele Neapolului. Ariel spuse că i-a lăsat cu minţile aproape rătăcite de grozăvia nemaipomenitelor lucruri pe care-i făcuse să creadă că le văd şi le aud. Când osteniră să tot bată zadarnic potecile şi se simţiră lihniţi de foame, el aşternu deodată dinainte-le un ospăţ ispititor, şi apoi – tocmai când se pregăteau să mănânce – le răsări în faţă, sub chipul unei scorpii, o dihanie hulpavă, înaripată, iar bucatele alese pieriră de sub ochii lor. După aceea, spre deplina lor uluire, această scorpie le vorbi, amintindu-le de cruzimea ce-o arătaseră izgonindu-l pe Prospero din ducatul lui şi lăsându-l pe el şi pe copila sa de-o şchioapă să piară în largul mării; le spuse, de asemenea, că aceasta este pricina pentru care sunt sortiţi să îndure chinuri.

Regele Neapolului şi Antonio, fratele cel făţarnic, se căiseră de nedreptatea ce i-o făcuseră lui Prospero, şi Ariel îl încredinţă pe stăpânul său că pocăinţa lor porneşte din inimă, şi că el însuşi – deşi era un duh – nu se putea împiedica de a-i plânge.

– Atunci adu-i aici, Ariel – grăi Prospero. Dacă tu, care eşti numai un duh, te simţi mişcat de nenorocirea lor, pot oare eu, care sunt o fiinţă omenească la fel cu ei, să nu mă milostivesc de dânşii? Adu-i aici, iute, gingaşul meu Ariel.

Ariel se întoarse curând cu regele, iar Antonio şi cu bătrânul Gonzalo veneau în urma lor. Toţi aceştia îl însoţiseră, urmând melodia aceea nefirească, pe care el o cântase în văzduh, pentru a-i ademeni şi a-i aduce în faţa stăpânului său. Acest Gonzalo era chiar cel cure cu atâta bunătate se îngrijise odinioară ca Prospero să aibă cărţi şi merinde, când ticălosul Antonio îl lăsase pe stăpânul său în voia valurilor, ca să piară pe epava din largul mării.

Durerea şi spaima le buimăciseră într-atâta simţurile, încât naufrugiaţii nu-l recunoscură pe Prospero. Acesta se dădu pe faţă mai întâi bunului bătrân Gonzalo, numindu-l omul care i-a scăpat viaţa; iar apoi, fratele său şi regele aflară şi ei că el era Prospero cel nedreptăţit..

Cu lacrimi în ochi şi cuvinte pline de mâhnire şi adevărată căinţă, uzurpatorul imploră fratelui său iertarea, iar regele îşi mărturisi sincera remuşcare pentru că îl ajutase pe Antonio să-şi dea jos fratele de pe scaunul domnesc. Şi Prospero îl iertă; iar la stăruinţa lor de a-i da înapoi ducatul, îi spuse regelui Neapolului:

– Şi eu am un dar păstrat pentru domnia ta – şi, deschizând o uşă, i-l arătă pe fiul său Ferdinand jucând şah cu Miranda.

Ce-ar putea întrece bucuria tatălui şi a fiului la această neaşteptată întâlnire, când fiecare din ei îl socotise pe celălalt înecat în vâltoarea valurilor furtunoase?!

–  O, minune! glăsui Miranda. Ce mândre sunt făpturile acestea! Neasemuită trebuie să fie lumea în care trăiesc agemenea fiinţe!

Regele Neapolului fu aproape la fel de uimit de frumuseţea şi farmecele de nespus ale tinerei Miranda, pe cât fusese şi fiul său.

– Cine este această fată? zise el. Pare zeiţa care ne-a despărţit şi ne-a adus aici laolaltă.

– Nu, domnia ta – răspunse Ferdinand zâmbind, când îşi dădu seama că tatăl său căzuse în aceeaşi greşeală pe care o săvârşise şi el când o zărise întâia oară pe Miranda. Este o făptură muritoare, însă prin voia nemuritoare a Proniei cereşti, mi-a fost ursită. Am ales-o într-0 clipă când nu-ţi puteam cere încuviinţarea, părinte al meu gândind că nu te mai afli în viaţă. E fiica acestui Prospero, care este însuşi vestitul duce al Milanului, a cărui faimă ajunsese până la mine dar pe care nu-l văzusemn niciodată până acum. Din mâinile lui am primit o nouă viaţă; mi-a devenit al doilea tată dăruindu-mi-o pe această prea scumpă domniţă.

– Atunci se cuvine să fiu eu tatăl ei – zise regele. Dar, vai, cât de ciudat va suna când va trebui să-mi cer iertare de la copila mea!

– Să nu mai vorbim despre asta – grăi Prospero. Să nu ne mai amintim de frământările prin care am trecut, de vreme ce li s-a pus capăt în chip atât de fericit.

Apoi Prospergo îşi îmbrăţişă fratele şi îl încredinţă iarăşi de iertarea sa. Îi spuse că o Pronie înţeleaptă, atotcârmuitoare, îngăduise ca să să fie alungat din bietul lui ducat al Milanului, pentru ca fiica sa să poată moşteni coroana Neapolului, căci în urma întâlnirii lor pe această insulă pustie, se întâmplase ca fiul regelui s-o îndrăgească pe Miranda.

Cuvintele acestea pline de bunătate, rostite de Prospero cu gândul de a-şi îmbărbăta fratele, îl făcură pe acesta să se ruşineze şi să se căiască atât de mult, încât vărsă lacrimi amare şi nu fu în stare să scoată un cuvânt; iară bunul bătrân Gonzalo, văzând această îmbucurătoare împăcare, plânse şi el şi se rugă ca cerul să-şi reverse harul asupra tinerei perechi.

Prospero le spuse atunci că în port se află, nevătămată, corabia lor, cu toţi marinarii pe punte, şi că el cu fiica sa îi va însoţi pe drumul spre casă în dimineaţa următoare.

– Până atunci – zise el – împărţiţi cu noi prânzul sărăcăcios pe care ni-l îngăduie biata mea peşteră; iar pentru a vă trece plăcut seara vă voi spune povestea vieţii mele, din prima clipă când am pus piciorul pe această insulă pustie.

După aceea îl chemă pe Caliban ca să le pregătească ceva de-ale gurii şi să deretice prin peşteră. Oamenii rămaseră încremeniţi de înfăţişarea sălbatică, de făptura ciudată a acestui monstru care (cum le spuse Prospero) era singurul slujitor pe care Prospero îl avea în preajma lui.

Înainte ca ducele să părăsească insula, îl slobozi pe Ariel din slujba lui, spre marea bucurie a acestui mic şi vioi spiriduş care, deşi se purtase ca un slujitor credincios al stăpânului său, fusese totdeauna dorrnic să se bucure de o deplindă libertate, să hoinărească nestingherit prin văzduh, ca o pasăre sălbatică, pe sub copacii cei verzi, printre poame gustoase şi flori cu mireasmă dulce.

– Poznaşul meu Ariel – îi spuse Prospero spiriduşului lui când îi dărui libertatea – îţi voi duce dorul, totuşi îţi vei căpăta libertatea.

– Îţi mulţumesc, scumpul meu stăpân – zise Ariel – însă îngăduie-mi, înainte de a-ţi lua rămas bun de la credinciosul tău duh, să însoţesc cu vânturi prielnice corabia voastră în drumul ei către casă; şi apoi, stăpâne, când voi fi liber, ce trai voios voi duce!

Prospero îngropă apoi adânc în pământ cărţile sale de învăţături vrăjitoreşti şi nuiaua fermecată, deoarece era hotărât să nu se mai folosească niciodată de ştiinţa sa magică. Acum, după ce-şi învinsese astfel vrăjmaşii şi se împăcase cu fratele său şi cu regele N eapolului, nu mai rămânea nimic pentru a-i întregi fericirea, decât de a-şi vedea iarăşi ţara unde se născuse, de a-şi lua în stăpânire ducatul şi de a fi martorul fericitei nunţi a fiicei sale cu prinţul Ferdinand, pe care regele spuse că o va prăznui cu mare strălucire de îndată ce vor sosi la Neapole. Curând ajunseră acolo, după o călătorie plăcută, sub privegherea duhului cel bun, Ariel.

*****

sursa: Charles & Mary Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare, Ed. Gramar, 2002

Un răspuns

  1. Foarte folositoare aceste povestioare cand nu ai suficient timp sa citesti cartea. Multumesc pentru postarea lor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: