Furtuna – Povestire dupa piesa lui Shakespeare (prima parte)

A fost odată o insulă în mijlocul mării, pe care nu se aflau alţi locuitori decât un bătrân pe nume Prospero, cu fiica sa Miranda, o fată nespus de frumoasă. Venise în insula aceea din fragedă copilărie, încât nu-şi amintea să fi văzut alt chip omenesc afară de cel al tatălui său.

Trăiau amândoi într-o peşteră scobită în stânci; locuinţa lor era împărţită în mai multe încăperi, dintre care uneia Prospero îi spunea odaia sa de lucru. Acolo îşi ţinea cărţile care vorbeau mai cu seamă despre magie – o ştiinţă a cărei cercetare o îndrăgeau mult toţi învătaţii de atunci. Cunoaşterea acestor taine se dovedise foarte folositoare pentru el, deoarece, fiind azvârlit printr-o ciudată împrejurare pe insula aceea fermecată de către o vrăjitoare numită Sycorax, care cu puţină vreme înainte de sosirea lui îşi dăduse acolo ultima suflare, Prospero, prin puterea artei sale, slobozise multe duhuri bune pe care Sycorax le întemniţase în trunchiurile unor copaci vânjoşi, din pricină că nu voiseră să aducă la îndeplinire poruncile ei ticăloase. De atunci, aceste blânde duhuri se arătară întotdeauna supuse voinţei lui Prospero. Căpetenia lor era Ariel. Micul şi vioiul spiriduş Ariel nu era răutăcios din fire, dar se desfăta cam peste măsură chinuind o pocitanie ce purta numele de Caliban, pe care avea pică, deoarece Caliban era feciorul vechii sale vrăjmaşe Sycorax. Pe acest Caliban, Prospero îl găsise în pădure; era o făptură ciudată, slută, care aducea mai curând cu o maimuţă decât cu un om. Îl învăţase să vorbească şi Prospero s-ar fi purtat foarte bine cu el, însă însuşirile proaste moştenite de Caliban de la mama sa Sycorax nu-i îngăduiau să deprindă nimic bun sau folositor. Din pricina aceasta era pus să robească, să care lemne şi să îndeplinească muncile cele mai grele, iar Ariel avea sarcina de a-l sili să ducă la capăt aceste îndeletniciri.

Când Caliban lenevea şi nu-şi mai vedea de treabă, Ariel (care era nevăzut pentru orice ochi omeneşti, afară de-ai lui Prospero) venea tiptil şi-l ciupea, ba uneori îi dădea chiar brânci în smârcuri; alteori, luând chipul unui maimuţoi, se strâmba la el. După aceea, schimbându-şi grabnic înfăţişarea, se rostogolea în chip de arici în calea lui Caliban, care se temea ca nu cumva ghimpii cei ascuţiţi să-i înţepe picioarele desculţe. Cu tot felul de asemenea şiretlicuri sâcâitoare, Ariel îl chinuia pe Caliban ori de cate ori îşi lăsa baltă treaba pe care Prospero îi poruncise s -o facă.

Având supuse voinţei sale aceste puternice duhuri, prin mijlocirea lor Prospero putea porni după voie vânturile şi valurile mării. Din porunca sa, ele stârniră o furtună cumplită, în mijlocul căreia – luptand cu talazurile dezlănţuite, care dintr-o clipă într-alta ameninţau să cuprindă toată marea – îi arătă fiicei sale o corabie mare şi frumoasă, despre care îi spuse că era plină de fiinţe la fel cu ei.

– O, scumpul meu părinte, dac-ai putut stârni această furtună prin meşteşugul tău, fie-ţi milă de nenorocirea lor! Priveste! Corabia se va sfărâma în bucăţi- sărmanii, vor pieri cu toţii! Dac-ar sta în puterea mea, aş scufunda marea sub pământ, mai curând decât să fie nimicită această frumoasă corabie împreună cu sufletele alese pe care le poartă.

– Nu trebuie să te tulburi, fata mea – spuse Prospero nu s-a săvârşit nimic rău. Am rânduit toate în aşa fel, încât nimeni din cei de pe vas să nu fie vătămat. Numai de dragul tău am făptuit acestea, buna mea copilă. Tu nu ştii nici cine eşti, nici de unde vii, iar despre mine ştii doar atât, că-ţi sunt tată şi trăiesc în acestă biată peşteră. Îţi poţi tu aminti de vremea când încă nu veniseşi în chilia asta? Socot că nu, căci pe atunci nu aveai nici trei ani împliniţi.

– Ba cred că pot, tată – răspunse Miranda

– Şi ce anume îţi aminteşti? o întrebă Prospero. O altă casă sau făptură omenească? Spune-mi ce-ţi poţi aminti, copila mea.

– Îmi pare precum amintirea unui vis. Oare n-am avut cândva patru sau cinci slujnice care se îngrijeau de mine?

– Ai avut, şi încă mai multe. Cum se face oare că toate acestea mai trăiesc în mintea ta? Îţi aminteşti cum ai venit aici?

– Nu, tată – spuse Miranda – altceva nimic nu-mi amintesc.

– Acum doisprezece ani, Miranda – urmă Prospero – eram ducele Milanului, iar tu erai prinţesă şi singura mea moştenitoare. Aveam un frate mai tânăr, pe nume Antonio, în care mă încredeam orbeşte; şi cum îndrăgeam tihna şi studiul temeinic, lăsam de obicei treburile cârmuirii pe seama unchiului tău, fratele meu cel trădător (căci s-a vădit într-adevăr a fi trădător). Eu, lăsând deoparte toate îndeletnicirile lumeşti, îngropat în mijlocul cărţilor mele, mi-am închinat vremea, ceas de ceas, înălţării minţii. Fratele meu Antonio, aflându-se astfel stăpân în locul meu, începu să se socotească duce cu adevărat. Prilejul ce i-am dat de a-şi apropia inimile supuşilor mei a trezit în firea sa ticăloasă râvna trufaşă de a-mi răpi stăpânirea ducatului, ceea ce curând a izbândit cu ajutorul regelui Neapolului, un prinţ puternic, ce-mi era duşman.

– Cum se face – spuse Miranda – că nu ne-au răpus în ceasul acela?

– Copila mea – răspunse tatăl ei – n-au cutezat, pentru că prea era mare dragostea ce-mi purta poporul. Antonio ne-a dus pe puntea unei corăbii, iar când ne-am aflat la câteva leghe în largul mării, ne-a silit să ne urcăm pe o navă mică, fără parâme, pânză şi catarg, şi ne-a lăsat acolo ca să pierim, după cum îi era gândul. Însă un senior de la curtea mea, Gonzalo, om bun la suflet şi care mă iubea, pusese în taină pe epavă apă, merinde, straie şi câteva cărţi pe care le preţuiesc mai presus decât ducatul meu.

– O, tată, ce povară trebuie să-ţi fi fost eu pe-atunci? grăi Miranda.

– Nu odorul meu – zise Prospero – erai un mic heruvim care m-a ocrotit. Zâmbetul tău nevinovat m-a făcut să pot înfrunta nenorocirile. Hrana ne-a ţinut până ce am tras la ţărmul acestei insule pustii, şi de-atunci cea mai mare desfătare pentru mine a fost să-ţi dau învăţătură, Miranda, iar tu te-ai folosit din plin de îndrumările mele.

– Te răsplătească cerul, dragă tată – spuse Miranda. Acum, rogu-te, care este pricina pentru care ai stârnit această furtună?

– Află aşadar – grăi tatăl ei – că mulţumită acestei furtuni, vrăjmaşii mei, regele Neapolului şi crudul meu frate, au fost aruncaţi pe ţărmul acestei insule.

Glăsuind acestea, Prospero îşi atinse uşor fiica cu nuiaua sa fermecată, iar ea căzu de îndată într-un somn adânc; căci duhul Ariel chiar atunci se înfăţisă înaintea stăpânului său, pentru a-i da seama de furtună şi de chipul în care se îngrijise de cei aflaţi pe corabie. Şi deşi duhurile rămâneau totdeauna nevăzute pentru ochii Mirandei, Prospero hotărâse că n-ar fi fost potrivit totuşi să-l audă stând de vorbă cu vazduhul deşert (cum i s-ar fi părut ei).

– Ei, viteazul meu duh – îi zise Prospero lui Ariel – cum ţi-ai dus la îndeplinire însărcinarea?

Ariel îi descrise cu însufleţire furtuna şi spaimele prin care trecuseră naufragiaţii, şi cum feciorul regelui, Ferdinand, a sărit cel dintâi în valurile mării; iar tatălui său i-a părut că şi-a zărit fiul cel scump înghiţit de talazuri.

– E viu şi nevătămat – zise Ariel: Se află într-un colţ al insulei, stând cu braţele încrucişate la piept şi tânguindu-se amar de pierderea regelui, tatăl său, pe care îl socoteşte înecat. Nici un fir de păr din cap nu i s-a clintit, iar veşmintele sale princiare, deşi ude leoarcă de valurile mării, arată mai noi decât înainte.

– E o faptă vrednică de grijuliul meu Ariel – îl lăudă Prospero. Adu-l încoace; fiica mea trebuie să-l vadă pe acest tânăr prinţ. Unde este regele şi fratele meu?

– I-am lăsat – răspunse Ariel – căutându-l pe Ferdinand, pe care ei trag slabe nădejdi să-l găsească, pentru că l-au văzut pierind. Din echipajul corăbiei nu lipseşte nimeni, cu toate că fiecare în parte se socotegte pe sine singurul scăpat cu viaţă; iară corabia, deşi nevăzută pentru ochii lor, stă neatinsă în port.

– Ariel – zise Prospero – ţi-ai implinit sarcina cu credinţă, însă mai ai de înfăptuit ceva.

– Mai am ceva de înfăptuit? spuse Ariel. Îngăduie-mi să-ţi amintesc, stăpâne, că mi-ai făgăduit libertatea. Rogu-te, adu-ţi aminte că ţi-am slujit cu vrednicie, nu ţi-am îndrugat nicio minciună, n-am gregit cu nimica, te-am slujit fără să cârtesc.

– Ce-mi aud urechile? strigă Prospero. Ai uitat chinurile de care te-am izbăvit? Ai uitat oare de nemernica vrăjitoare Sycorax, care din pricina vârstei şi a pizmei se încovoiase aproape până la pământ? Unde s-a născut ea? Hai, spune!

– În Alger, stăpâne – zise Ariel.

– Aşa să fie? făcu Prospero. Trebuie să-ţi povestesc de la capăt ce-ai fost, deoarece văd că nu-ţi mai aminteşti. Această vrăjitoare rea, Sycorax, din pricina farmecelor ce le lega, prea cumplite pentru a fi auzite de urechi omeneşti, a fost alungată din Alger şi părăsită aici de marinari; iar pe tine, care erai un duh prea gingaş pentru a-i îndeplini ticăloasele-i porunci, te-a întemniţat într-un copac, unde te-am găsit gemând. De chinul acesta, de-ţi aminteşti, te-am izbăvit eu.

– Iartă-mă, scumpul meu stăpân- spuse Ariel, ruşinat la gândul ruşinat la gândul că ar putea să pară lipsit de recunoştinţă! Mă voi supune poruncilor tale.

– Dă-mi ascultare – zise Prospero – şi te voi slobozi.

Apoi îi spuse ce mai are de făcut şi Ariel se depărtă, îndreptându-se întâi către locul unde-l lăsase pe Ferdinand, pe care-l găsi stând pe iarbă, stăpânit de aceeaşi întristare.

– O, tânărul meu gentilom – spuse Ariel când îl zări – te voi lua curând de-aci. Trebuie să fii dus, cum aflu, înaintea domniţei Miranda, să vadă cât de chipeş eşti. Haide, domnule, urmează-mă. Şi apoi începu a cânta:

„Tatăl tău e-n fund de mare,
Oasele îi sunt mărgean,
Ochii lui, mărgăritare.
Tot ce-n el e pământean,
Plătind valurilor vamă,
În scumpeturi se destramă.
Prohodească-l ceas de ceas,
Nimfele cu jalnic glas.
Ding, dong”.

Această ciudată veste despre tatăl său pierdut îl trezi grabnic pe prinţ din starea de prostire în care căzuse. Plin de uimire, el urmă sunetul glasului lui Ariel, până ce acesta îl călăuzi la Prospero şi la Miranda, care stăteau în umbra unui copac mare. Miranda nu mai văzuse până atunci nici un om afară de tatăl ei.

– Miranda – zise Prospero – spune-mi , ce vezi acolo?

– O, tată – strigă Miranda, nespus de uimită – negreşit că acesta este un duh! Doamne! Cum îşi mai roteşte privirea în juru-i! Crede-mă, tată, e o făptură tare mândră. Nu-i oare duh?

– Nu, fata mea – răspunse tatăl ei – mănâncă şi doarme şi e înzestrat cu simţuri întocmai ca şi noi. Tânărul pe care-l vezi se afla pe corabie. Mâhnirea l-a tulburat întrucâtva, altminteri l-ai putea socoti o fiinţă chipeşă. Şi-a pierdut tovarăşii şi rătăceşte în neştire ca să le dea de urmă.

Miranda, care credea că toţi oamenii au chipuri gânditoare şi bărbi cărunte ca tatăl ei, se arătă încântată de înfăţişarea acelui prinţ frumos şi tânăr; iar Ferdinand, zărind o domniţă atât de încântătoare în locul acela pustiu şi aşteptându-se după ciudatele sunete auzite – numai la minuni, işi spuse că se află pe o insulă fermecată şi că Miranda e zeiţa acelor locuri. Şi începu a-i vorbi ca atare.

Ea răspunse cu sfială că nu era defel zeiţă, ci doar o biată fecioară, şi începuse tocmai să-i povestească despre sine, când Prospero îi curmă vorba. Era cât se poate de încântat văzându-i cum se sorb din ochi amândoi; îşi dăduse seama limpede că se îndrăgostiseră unul de altul (cum spunem noi) de la prima vedere. Dar pentru a pune la încercare statornicia lui Ferdinand, Prospero se hotărî să le ridice în cale câteva piedici; de aceea, apropiindu-se de prinţ, îi vorbi cu asprime, învinuindu-l că a venit pe insulă ca iscoadă, ca s-o smulgă de sub stăpânirea lui.

– Urmează-mă – zise el- îţi voi înlănţui grumazul şi picioarele. Vei bea apă de mare, te vei hrăni cu solzi de peşte, rădăcini veştede şi coji de ghindă.

– Nu – spuse Ferdinand – mă voi împotrivi să fiu astfel hrănit până-n clipa când voi da de un vrăjmaş mai puternic. Şi zicând acestea trase spada. Însă Prospero, fluturându-şi nuiaua fermecată, îl ţintui locului aşa fel, încât el nu mai putu face nici o mişcare.

Miranda stărui de zor pe lângă tatăl ei, spunând:

– De ce te arăţi atât de lipsit de blândeţe? Fie-ţi milă, tată, eu îi voi sta chezăşie. Este al doilea om pe care-l văd în viaţa mea, şi îmi pare de treabă.

– Taci – grăi tatăl ei – încă un cuvânt de mai rosteşti, voi fi nevoit să te pedepsesc, fată! Cum?! Iei apărarea unui tâlhar?! Îţi închipui că nu se află pe lume şi alţi oameni tot atât de aleşi, din pricină că l-ai văzut numai pe el şi pe Caliban. Îţi spun, fată nesocotită, cei mai mulţi dintre oameni îl întrec pe acest tânăr, aşa cum îl întrece el pe Caliban.

Vorbele acestea le rosti pentru a pune la încercare statornicia fiicei sale, dar ea răspunse:

– Năzuinţele mele sunt cât se poate de umile. Nu râvnesc defel să văd un om mai plăcut la înfăţişare.

– Vino, flăcăule – zise Prospero prinţului – n-ai nici o putere, trebuie să mi te supui.

– Într-adevăr, nu am – recunoscu Ferdinand; şi neştiind că prin mijlocirea unei vrăji i se răpise orice putere de a se împotrivi, fu uimit văzându-se nevoit în chip atât de ciudat să-l urmeze pe Prospero. Apoi, aruncând priviri în urmă-i către Miranda, până ce o pierdu din ochi, îşi spuse în sinea lui, intrând după Prospero în peşteră: „Simţurile îmi sunt robite cu totul, ca şi cum aş fi prada unui vis; dar ameninţările acestui om şi slăbiciunea ce-o simt mi-ar părea neînsemnate dacă, din temniţa mea, aş putea măcar o dată pe zi s-o văd pe această frumoasă fecioară!”

*****

sursa: Charles & Mary Lamb, Povestiri după piesele lui Shakespeare, Ed. Gramar, 2002

2 răspunsuri

  1. povestita exceptional! felicitari!

  2. […] nu stiti Furtuna lui Shakespeare, am gasit un teaser in cuvinte despre povestea cu Prospero, Miranda, Caliban si […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: