Întemeierea statului medieval Ţara Românească

Izvorul istoric care mentionează existenta formaţiunilor politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre este Diploma cavalerilor ioaniţi, din anul 1247, acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit, Rembald. Documentul face referire la aspecte economice (bogăţia teritoriului, fâneţele, pădurile, păşunile, morile, iazurile, pescăriile, toate oferite ioaniţilor), sociale („mai marii pământului””maiores terrae”) şi politice. Formaţiunile politice menţionate sunt:

– cele două cnezate din dreapta Oltului: cel al lui Farcaş – în nord, spre Vâlcea, şi cel al lui Ioan – fostul judeţ Romanaţi;

– cele două voievodate: al lui Litovoi – care cuprindea depresiunea Târgu-Jiu, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului, peste munţi în Transilvania, şi cel al lui Seneslau în nordul Munteniei (Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Ţara Făgăraşului);

Ţara Severinului până la Olt (devenită la 1230 Banatul de Severin).

Toate formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania.

În ceea ce priveşte contextul extern, la începutul secolului al XIII-lea regatul Ungariei încearcă să îşi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodocşi. La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea regatului. În condiţiile invaziei declanşate de statul mongol al Hoardei de Aur, în iarna dintre anii 1284-1285, şi a crizei politice, Andrei al III-lea se găseşte în Transilvania la 1291 cu scopul de a-l readuce la ascultare pe voievodul local. În acest context, regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului.

Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să instaleze la Câmpulung sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. „Descălecatul” (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul „descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă o contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din sudul spaţiului intracarpatic, în special din Ţara Făgăraşului,  o au la formarea statului medieval Ţara Românească. Perioadei de criză politică din cadrul regatului Ungariei i se pune capăt odată cu venirea la tron a lui Carol Robert, din dinastia franceză de Anjou (1308-1342), preocupat, în primii ani de domnie, de refacerea regatului. Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat puternic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de mare voievod.

Basarab (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat. În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe Basarab I ca „voievodul nostru transalpin„. Existenţa unui stat puternic şi a unui conducător pe măsură reprezenta o piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regimului maghiar şi, în special, pentru stăpânirea Banatului de Severin.

După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră că a sosit momentul extinderii autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330 organizată de regalitatea maghiară este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la Posada (Ţara Loviştei). Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria, termen utilizat pentru prima oară de Ioan Cantacuzino la 1324, cu scopul de a deosebi Valahia din nordul Greciei, din Tessalia).

Izvorul istoric narativ care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena (care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab I, aflată pe înălţimi, aruncând bolovani şi trăgând cu săgeţi spre oastea duşmană).

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol însemnat l-a jucat urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364). Din anul 1359, cel din urmă işi ia titlul de „domn autocrat” (de sine stăpânitor) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş, sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului.

Fiul său, Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-cca.1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I; respinge un prim atac otoman la Dunărea de jos; organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. În final, Vladislav-Vlaicu îşi ia titlul: „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia” . Aşadar, se reconfirmă statutul de stat de sine stătător al Ţării Româneşti.

Prin atribuţiile bisericeşti, domnitorul hotăra înfiinţarea mitropoliilor, episcopatelor şi mănăstirilor, numea şi revoca episcopi, decidea înfiinţarea unei mănăstiri, reglementa competenţa de judecată a Bisericii, dar nu era autoritatea supremă în plan religios şi nu intervenea în dogma religioasă.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnitorului, membru al Sfatului domnesc şi locţiitorul domnitorului, conferindu-i acestuia o autoritate sacră prin încoronarea şi ungerea cu mir. Mitropolitul era ales de episcopi şi de marii boieri ai ţării şi confirmat de domn, de la care primea, ca simbol al investiturii, cârja.

Biserica s-a bucurat de atentia şi protecţia domniei, manifestate prin danii (ridicare de biserici, înzestrare cu domenii, obiecte de cult şi cărţi). Ctitorii cunoscute sunt: Putna, Voroneţ, Suceviţa (în Moldova), Argeş, Cozia, Horezu (în Ţara Românească); danii au fost făcute de domnitori şi locurilor sfinte de la munţii Athos şi Sinai.

Domnia şi Biserica au reprezentat pentru Evul Mediu din spaţiul românesc instituţii cu valoare de simbol, păstrătoare ale identităţii românilor.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: