Cum a murit Robert Louis Stevenson?

Cauza morţii – hemoragie cerebrală

Locul de odihnă – Vailima, Samoa

Ultimele cuvinte – ducându-şi mâinile la tâmple: „Capul meu, capul meu!

Robert Louis Stevenson se temea că viaţa i se va sfârşi lent şi chinuitor din cauza tuberculozei, boală de care suferea. Însă sfârşitul s-a produs brusc şi pe neaşteptate, în timp ce scria romanul ce avea să devină capodopera sa neterminată.

Scriitorul ce a încântat generaţii întregi de tineri cu Comoara din insulă şi Ciudatul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde a fost un copil bolnăvicios ce se temea de întuneric. Ţinut în braţe de o dădacă, el privea pe fereastra dormitorului său, imaginându-şi, după cum scria mai târziu, „că mai există şi alţi băieţei bolnavi alături de dădacele lor care aşteaptă, la fel ca noi, venirea zorilor”.

S-a născut în Edinburgh, Scoţia, pe data de 13 noiembrie 1850, fiind un prunc voinic şi sănătos, însă nu s-a bucurat de sănătate decât 18 luni. A contractat de la mama sa tuberculoză pulmonară, rezumându-şi ulterior copilăria astfel:

„Stau treaz în pat, chinuit continuu de o tuse seacă, vlăguitoare, şi mă rog din adâncul micului meu trup să adorm sau să se facă dimineaţă”.

Asemenea mamei sale, Stevenson a călătorit la maturitate pretutindeni în căutarea climatului perfect pentru bolnavii de tuberculoză. Sudul Franţei i s-a părut favorabil, în vreme ce Anglia umedă şi rece era o ameninţare reală pentru viaţa sa; însorita Californie era aproape ideală – deşi odată stabilit în SUA, lipsa banilor şi alimentaţia necorespunzătoare l-au adus la un pas de moarte.

În anul 1880, aflat în California, scriitorul în vârstă de 30 de ani ce încă nu devenise celebru s-a căsătorit cu Fanny Osbourne, o americancă divorţată. Cei doi au început o căutare neobosită a unui climat şi mai favorabil, luând la rând Elveţia, coasta franceză a Mediteranei, munţii Adirondack din statul New York şi, în cele din urmă, în anul 1890, insulele Pacificului de Sud, unde s-au stabilit definitiv pe insula Upolu din arhipelagul Samoa. Acolo, Stevenson s-a bucurat de cea mai bună stare de sănătate din viaţa sa – excelentă pentru el, deprimantă pentru un om sănătos. El a evidenţiat acest lucru într-o scrisoare trimisă din Samoa, în anul 1893, cu un an înainte de a muri:

Nu am fost complet sănătos nicio zi. M-am trezit bolnav şi m-am culcat epuizat, văzându-mi de lucru fără ezitare. Am scris şi în pat şi la birou, când aveam hemoragii, când îmi era rău, când eram cuprins de crize de tuse sau când eram vlăguit, şi de atâta vreme încât cred că am câştigat rămăşagul şi am învins în lupta cu viaţa. Acum sunt mai bine; de fapt, mă simt mai bine de când am ajuns în Pacific; şi totuşi rare sunt zilele în care să nu fiu chinuit de vreo tulburare fizică. Iar lupta continuă – bolnav sau sănătos, nu contează – aşa se spune.

Tânărul scriitor tuberculos ajunsese acum celebru. El publicase Răpit şi Grădina de versuri a unui copil, poezii care surprind cu intensitate din perspectiva unui adult emoţiile şi senzaţiile copilăriei. Propriile amintiri din copilărie, pline de boală şi de teama de întuneric, i-au conferit lui Stevenson o sensibilitate aparte, iar aceste poezii sunt considerate unice în toată literatura engleză.

Moartea sa prematură şi neaşteptată a survenit pe data de 3 decembrie 1894. Stevenson şi-a petrecut dimineaţa la Vailima, casa lui de pe vârful unui deal din Samoa, dictându-i fiicei sale vitrege, Bell Strong, capitolul al nouălea al romanului sau neterminat, Stăvilarul din Hermiston. Netulburat în aceea zi de tuse, un eveniment rar, a descris plin de exuberanţă finalul cărţii, precum şi propriile sale planuri de viitor.

După-amiaza, după ce şi-a terminat corespondenţa, a coborât la parterul casei şi şi-a găsit soţia chinuită de o presimţire puternică. Ceva groaznic era pe cale să se întâmple, insista ea, însă în ciuda încercărilor soţului său ea nu reuşea să identifice acel vag presentiment. Îngrijorarea sa era atât de palpabilă, încât însuşi Stevenson a devenit neliniştit, încercând de mai multe ori să schimbe subiectul. El a coborât în pivniţă să ia o sticlă de vin de Burgundia, apoi s-a întors pe verandă. Deodată şi-a cuprins capul în palme şi a strigat: „Ce-i asta?” Atât Fanny cât şi fiica lui vitregă erau nedumerite. El le-a întrebat curios: „Arăt ciudat?” apoi s-a prăbuşit în genunchi, urlând: „Capul meu, capul meu!” El nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa, murind la ora 8:10, în acea seară, la 44 de ani.

Fanny nu putea să creadă că soţul ei murise. Această moarte subită în paradisul tropical părea o ironie crudă a sorţii. După ce călătoriseră în toată lumea pentru a găsi un sanatoriu natural pentru tuberculoza ce ar fi trebuit să-l ucidă, ei reuşiseră să găsească locul ideal, iar sănătatea lui începuse să se îmbunătăţească, fiind ucis, în schimb, de un accident cerebral.

*****

sursa: Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Traducător Octav Ciucă, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: