Aspasia din Milet – Femei vestite din lumea antică (a doua parte)

Considerată de către mulţime ca o „metresă” a lui Pericle, respectată, ca şi când ar fi fost o soţie legitimă, de către amicii marelui orator, Aspasia îşi crease totuşi o situaţie unică şi demnă în înalta societate ateniană. În situaţia ei de curtezană, ea putea primi în casă pe numeroşii prieteni ai lui Pericle, un fapt ce ar fi fost considerat drept crimă, în cazul unei soţii legale şi cetăţeană ateniană. Aspasia magnetiza prin farmecul său fizic şi intelectual nu numai pe soţ, dar şi pe oameni superiori, ca Anaxagoras, Fidias şi Socrate, care îi călcau pragul gineceului.

În această privinţă, străina aducea pe solul attic moravurile ioniene, unde situaţia socială a femeii se găsea mult mai ridicată faţă de retrograda Grecie continentala. Femeia ioniană era în acea vreme mai cultivată decât cea ateniană, destinată doar treburilor gospodăreşti. La Atena, o bună soţie nu trebuia să facă mult zgomot în jurul ei. Aceasta l-a determinat pe istoricul Tucidide să spună că „cele mai bune femei sunt acelea despre care se vorbeşte cel mai puţin”. Dar asupra milesienei atenţia publică s-a fixat de îndată ce s-a stabilit în casa lui Pericle.

Treptat au început să apară fel de fel de legende şi născociri în legătură cu trecutul ei — considerat prea puţin onorabil —, ca, în cele din urmă invidiata femeie să fie urcată şi pe scena comediei attice. În societatea feminină ateniană, cu nivelul ei scăzut din punct de vedere social şi intelectual, moravurile ioniene aduse de o străină în căminul celui mai de seamă bărbat politic stârneau o firească indignare publică în rândurile elementelor tradiţionaliste. Pentru comedia cu tendinţe politice, liberă de a pune pe scenă tot ceea ce se discuta pe stradă, s-a ivit o fericită ocazie de a reprezenta pe hetaira Aspasia, ascunsă în misterul casei unui mare om politic. În acel moment, Aspasia se impusese ca o femeie remarcabilă prin spiritul său şi prin viaţa retrasă ce o ducea, dar se găsea, din nefericire, lângă un om politic mult combătut, deci în văzul tuturor. Şi astfel, mileziana deveni prada atacurilor scriitorilor satirici, aţâţaţi de rivalii politici ai Olimpianului şi de răutatea plină de invidie a femeilor din sânul aristocraţiei ateniene tradiţionaliste. Scriitorii comici aflară sau născociră imediat amănunte din viaţa milezienei care ar fi fost mai întâi curtezană în oraşul său natal, apoi curtezană şi proxenetă la Megara, de unde se mutase la Atena ca să prindă în mrejele ei pe marele Pericle.

Dintr-o comedie scrisă de Cratinos, Plutarh ne-a transcris două versuri veninoase, privitoare la moralitatea Aspasiei:

„Desfrâul cel josnic, ăsta dă naştere Aspasiei-Hera,
Femeia de moravuri uşoare, cu ochi de câine”.

Un altul, Eupolis, în piesa sa Demele, leagă o conversaţie între Pericle şi Myronides, privitoare la fiul nelegitim al Aspasiei. Primul întreabă:

„Nelegitimul îmi trăieşte ?”
Iar al doilea răspunde:
„De mult ar fi un bărbat, dacă de ocara
Femeii de moravuri uşoare nu s-ar teme”.

Călcâiul lui Achile, ţintit de aceste săgeţi cu substrat politic, a fost de la început situaţia de femeie nelegitimă a ionienei, agravată de naşterea unui copil rezultat dintr-un concubinaj. Cu timpul, s-au aruncat asupra Aspasiei şi alte calomnii de natură politică şi religioasă. Ne putem închipui ce dramă se desfăşura în sufletul lui Pericle: el însuşi fusese autorul faimoasei şi tiranicei legi din 451, pentru apărarea cetăţeniei ateniene, lege dată cu doi ani mai înainte de a o cunoaşte pe Aspasia, lege care-l împiedica de a declara soţie legitimă pe femeia pe care o iubea atât de mult, lege care-l menţinea în situaţie de „bastard” pe cel de-al treilea fiu al său.

Treptat, imaginaţia vulgului şi a scriitorilor de comedii a creat un tip nou de hetairă, frumoasă, fermecătoare şi inteligentă, dar intrigantă, dispreţuitoare a moralei tradiţionale şi sfidătoare faţă de zei. El s-a păstrat în amintirea veacurilor ce s-au scurs. Plutarh adaugă în legătură cu aceasta:

,,Se spune că Aspasia a fost atât de renumită şi faimoasă, încât şi Cyrus, cel care s-a luptat cu fratele său, regele perşilor, pentru stăpânirea perşilor [anul 400 î.e.n.], a dat numele de Aspasia femeii din haremu-i, pe care o iubea mai mult… şi căzând Cyrus în luptă, ea a fost dusă la rege [Artaxerxes al II-lea] şi a avut o foarte mare trecere”.

Atunci când viaţa politică la Atena a devenit înverşunată şi Pericle se găsea sub ţinta adversarilor săi, Aspasia fu considerată un demon nefast, care inspira actele politice greşite sau arbitrare ale soţului; ea fu socotită autorul moral al izbucnirii războiului peloponeziac; Aspasia a fost acuzată că ţinea bordel, că se făcea vinovată de necredinţă, că în casa ei introducea femei de moravuri uşoare pentru poftele desfrânate ale soţului etc. După comicul Hermippos, casa lui Pericle devenise „un bordel pentru regele satirilor”, murdărită de toate speciile de curtezane, între care şi femei ateniene căsătorite. Una dintre aceste femei ar fi obţinut de la Pericle, prin influenţa Aspasiei, ca soţul său, Menippos, să fie ales strateg. Toate aceste calomnii căutau să lovească indirect în respectabilul om de stat.

Se mai afirma că aceeaşi femeie îl îndemnase să comită delapidări din tezaurul statului, să angajeze cheltuieli exorbitante pentru lucrările publice, să încredinţeze conducerea lor unor oameni incorecţi, ca sculptorul Fidias, să practice un „nepotism” scandalos faţă de unele familii din cercul Aspasiei etc, etc. Se mai spunea că Pericle fusese atât de mult subjugat de farmecele erotice ale milezienei, încât era în stare, de dragul ei, să sacrifice gloria şi prosperitatea Atenei şi că, la instigările ei, se putea declara oricând tiran. Majoritatea acestor calomnii porneau din sânul aristocraţiei, al cercurilor preoţeşti şi al duşmanilor democraţiei ateniene.

Evenimentele războiului cu insula Samos, din anul 440, care au stârnit prima mare vâlvă în jurul Aspasiei, s-au petrecut astfel:

Miletul, patria de naştere a Aspasiei, se găsea în conflict cu insula Samos pentru stăpânirea orăşelului Priene, situat pe coasta ioniană. În urma unui scurt război, Miletul a fost înfrânt şi se plânse Atenei, patroana ambelor oraşe, ce făceau parte din liga maritimă condusă de atenieni. Pericle invită cele două oraşe rivale să-şi expună acuzaţiile reciproce în faţa adunării poporului atenian, pentru a fi examinate. Samosul, sfătuit de perşi, refuză invitaţia, considerând cererea Atenei ca un abuz de putere. Concomitent, el se declară eliberat de alianţa cu liga maritimă.

În grabă, Pericle dispuse votarea unei moţiuni, prin care se declara război Samosului. Comanda operaţiilor o luă el însuşi, pripeală ce dădu prilejul rivalilor săi să vadă, după paravan,  ca inspirator al acestor măsuri, pe Aspasia, dornică a-şi ajuta patria de altădată. S-a răspândit de asemenea şi zvonul că însăşi Aspasia l-ar fi urmat pe soţ în această campanie, împreună cu cortegiul ei de curtezane, toate avide de profitul prăzilor.

După nouă luni de asediu, Samosul capitulă, îşi distruse fortificaţiile, predă flota şi plăti Atenei o mare amendă. Expediţia samiană a fost necesară pentru a împiedica defecţiunile din cadrul ligii maritime şi a adus Atenei o bogată pradă. Dar lacrimile văduvelor şi ale mamelor, ce-şi pierduseră pe ai lor sub zidurile samiene, acuzau pe Aspasia de declararea războiului în folosul oraşului său natal.

În anii ce au urmat acestui eveniment, împotriva Aspasiei, s-au înteţit insultele pe scenele comice, în agora se rosteau din ce în ce mai multe calomnii, iar de pe tribunele ecclesiei  (adunarea poporului), duşmanii politici ai lui Pericle lansau cele mai vehemente atacuri. Rivalii săi nu îndrăzneau însă să intenteze şi procese în faţa tribunalelor, deoarece el dispunea  încă de o mare popularitate. Ei adoptară o tactică nouă şi indirectă, prin târârea în faţa judecătorilor a prietenilor şi colaboratorilor săi apropiaţi, între care figura, desigur, şi Aspasia. Motive de acuzaţii erau uoşr de găsit. Cu o atare tactică, asalturile lor puteau scădea treptat creditul politic al lui Pericle.

Prima victimă a fost bătrânul Damon, profesor şi prieten apropiat al lui Pericle, ostracizat sub învinuirea de a fi declarat public că cea mai bună formă de guvernământ ar fi tirania unui om luminat. Prin asemenea declaraţii, el ar fi căutat să pregătească drumul spre tiranie pentru fostul său elev.

În ultimele luni ale anului 433 veni rândul lui Fidias, consilierul cultural şi tehnic al Olimpianului pentru înfrumuseţarea Acropolei, unde mânuia însemnate fonduri scoase din tezaurul statului. Se găsi imediat un om de nimic, Menon, subaltern al marelui artist, care-l acuză public de deturnarea unor importante cantităţi de metal preţios ce trebuia turnat în statuia chrisoelefantină a zeiţei Atena. În faţa tribunalului experţii dovediră netemeinicia acestei acuzaţii, şi Fidias a fost achitat. Dar inamicii săi şi ai lui Pericle nu dezarmară. Îi deschiseră un nou proces, acuzîndu-l pe Fidias de sacrilegiu, pentru faptul că ar fi gravat propriul său portret pe scutul zeiţei Atena şi că se face vinovat de proxenitism, deoarece primise pe Pericle în propriul său atelier, unde veneau şi femei vicioase ce-i serveau ca model pentru statui. Bolnav şi descurajat, Fidias muri în închisoare, în aşteptarea judecării acestui de-al doilea proces.

A venit apoi, în scurt timp, rândul lui Anaxagoras, filozoful şi sfătuitorul politic principal din anturajul lui Pericle. Fu acuzat de impietate, ca unul ce se ocupa cu fenomene cereşti şi ajunsese a nega existenţa zeilor. Filozoful din Clazomene afirmase public că soarele este o masă de foc ce luminează pământul şi luna, ambele locuite de oameni, că fulgerele se nasc din ciocnirea norilor etc. Erau învăţături grave ce detronau pe zei din funcţiile lor divine; de aceea el nu mai aşteptă sentinţa tribunalului şi, la sfatul lui Pericle, fugi tainic din Atena. Tribunalul îl condamnă în lipsă.

Acum era rândul Aspasiei, acuzată şi ea de impietate, ca una ce profesa opinii contrarii credinţelor oficiale. Se mai adăugară şi acuzaţii de proxenitism, spunându-se că mileziana aducea  soţului în casă, pentru desfrâu, curtezane şi femei căsătorite. Amănuntele asupra procesului deschis Aspasiei le găsim narate la Plutarh:

„În acelaşi timp, Aspasia a fost adusă în faţa judecăţii de către comicul Hermippos [anul 432], învinuită fiind de lipsă de respect faţă de zei. Acuzatorul o mai învinuia că primeşte la ea femei libere şi-i înlesneşte lui Pericle întâlnirea cu ele. Diopeithes a mai scris o propunere de hotărâre, prin care se poruncea să fie traşi în judecată toţi cei care nu cred în zei sau cei care predau învăţături asupra regiunilor cereşti, voind să dea vina pe Pericle şi pe Anaxagoras. Primind deci poporul propunerea şi dând urmare învinuirilor, se vesteşte îndată prin crainic… Pe Aspasia a putut să o scape Pericle, vărsând multe lacrimi pentru ea la proces, după cum spune Eschines şi rugând pe judecători”.

Acuzatorul Hermippos era prieten al demagogului Cleon, duşman politic al Olimpianului. Ca tutore legal şi soţ neoficial al Aspasiei, o metecă, Pericle a apărat-o din oficiu în faţa  judecătorilor, cu preţul unor abundente şiroaie de lacrimi, o mare umilinţă pentru Olimpian şi un succes pentru Cleon, indiferent de achitarea milezienei. Ca martor împotriva Aspasiei,  Hermippos aduse şi pe un sclav „ce trăsese cu urechea” la discuţiile cu filozofii din casa lui Pericle, când amfitrioana aprobase părerile acelora în privinţa îndoielii faţă de existenţa  zeilor. Mai invocase, apoi, acuzatorul şi calomniile ce circulau în agora, referitoare la faptul că o hetairă primea la ea acasă femeile unor cetăţeni cinstiţi.

Mileziana se expusese la acest proces unei grave sentinţe, pe care legile ateniene o sancţionau numai cu pedeapsa capitală, în cazul vinovăţiei. Dacă n-ar fi fost la mijloc iubirea cea mare a lui Pericle faţă de această femeie încîntătoare, Aspasia ar fi putut fugi din Atena, aşa cum procedase Anaxagoras. Dar marele om de stat ar fi pierdut, prin exilul voluntar al Aspasiei, afecţiunea femeii iubite, o dată cu un suport de seamă al vieţii sale sentimentale şi politice. Aceasta l-a determinat ca, împreună cu Aspasia, să apară în faţa tribunalului, ce se arăta ostil la început, şi i-a dat puterea ca, în cele din urmă, printr-o apărare măiastră, udată cu destule lacrimi, să-i înduplece pe judecători.

*****

sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: