Aspasia din Milet – Femei vestite din lumea antică (prima parte)

Academicianul francez Henry Houssaye opina că Aspasia,  Cleopatra şi Teodora pot forma, în antichitate, triada unor „femmes d’amour”. Prima ar fi fost o hetairă inteligentă, a  doua o regină curtezană şi a treia o împărăteasă curtezană.  Este drept că cele trei s-au folosit şi de „arta lui Eros” ca  să exercite o puternică influenţă asupra unor oameni politici  de seamă ai timpurilor lor, soţi sau amanţi. Dar singurul element temeinic ce reprezintă pentru toate un numitor comun a fost o mare inteligenţă, dublată de o remarcabilă cultură  pusă în serviciul statului lor. Aspasia a încununat „secolul de aur” al lui Pericle, Cleopatra s-a zbuciumat în haosul momentelor finale ale agoniei lumii elenistice, pe când Teodora,  alături de soţul său, a pus bazele unui mileniu de istorie bizantină.

Aspasia şi-a petrecut cea mai mare parte a  vieţii la Atena, în secolul când soţul său, celebrul Pericle, realiza cea mai dezvoltată formă a democraţiei antice; când el  făcuse din oraş o şcoală a Greciei; când Atena domina mările cu puternica flotă a Pireului, când se strângeau în jurul  său cei mai renumiţi filozofi, literaţi şi oameni de artă din  întreaga lume elenică şi când se decora Acropola cu cele mai  frumoase clădiri şi sculpturi ce s-au creat în antichitate. Cu gândul şi cu sfatul ei cuminte, Aspasia a fost părtaşă la perfectarea înfloririi ateniene din secolul lui Pericle, denumit şi „veacul de aur” al culturii elenice.

Numele Aspasia se întâlneşte frecvent în ţinuturile ioniene  de pe coastele Asiei Mici. Înseamnă „cea iubită”, „binevenită”, „plăcută” etc, deci pronunţarea lui lasă un ecou plăcut în inimă şi minte. Acest fior plăcut îl stăpânea şi pe Pericle despre care Plutarh ne spune că o săruta pe frunte pe Aspasia ori de câte ori ieşea sau intra în casă. Farmecul, cultura şi înaltele calităţi spirituale, oratorice şi afective ale Aspasiei polarizau spre „salonul intelectual” din casa lui Pericle, elita aristocraţiei şi minţile cele mai luminate din Atena.

După calculele unor istorici, ea se născuse în jurul anului  468 î.e.n., în marele oraş Milet, ca fiică a unui cetăţean ionian, Axiochos. Nu ştim când şi în ce împrejurări a emigrat în Megara, apoi la Atena. Toate ştirile ce le avem asupra vieţii ei sunt legate numai de biografia lui Pericle. Descriind viaţa lui Pericle, Plutarh ne-a lăsat cele mai însemnate date despre Aspasia, femeie mult atacată în comediile mărunte şi veninoase ale secolului V î.e.n., dar elogiată de comentatorii gândirii lui Socrate şi Platon.

După consolidarea stăpânirii persane pe coastele ioniene, este ştiut că s-a produs un adevărat exod al grecilor asiatici spre primitoarea Attică, locul unde ei se puteau bucura în continuare de libertate şi de o îngăduitoare mişcare în domeniul activităţilor lor economice sau intelectuale. Astfel au găsit azil la Atena, celebrul „arhitect-sociolog” Hippodamos din Milet, istoricul Herodot din Halicarnas, filozoful Anaxagoras din Clazomene ş.a. Stabiliţi la Atena ca „meteci” (greci necetăţeni), aceşti ionieni au deplasat acolo şi focarul de seamă al preocupărilor intelectuale, focar mai vechi şi înfloritor în Asia Mică. Pe cei mai mulţi îi vom întâlni în cercul lui Pericle şi al Aspasiei, colaboratori temeinici ai edificării „secolului de aur” al culturii şi civilizaţiei greceşti. Metecii se sprijineau reciproc şi însăşi Aspasia fusese acuzată cândva că a favorizat venirea lor din afară.

Este deci de presupus că din cortegiul acestor emigranţi făcuse parte şi Aspasia, singură sau însoţită de familia sa. Unii cercetători presupun că popasul ei pe solul attic şi cunoştinţa sa cu Pericle ar fi fost înlesnite de către concetăţeanul său, Hippodamos din Milet.

Pericle se căsătorise înainte de anul 452, cu o bogată ateniană, de care se despărţise după câţiva ani de convieţuire agitată. Cu această anonimă consoartă avusese doi fii, pe Xanthippos şi pe Paralos. Nu suntem siguri dacă divorţul marelui om de stat a fost grăbit în urma cunoştinţei şi a legăturilor sale extraconjugale cu Aspasia. Atunci când se pronunţa divorţul, (anii 449—445), Pericle se găsea în jurul vârstei de 40 de ani, deci în plină ascensiune politică.

Mulţi cercetători antici şi moderni s-au întrebat ce l-a împins pe calculatul politician să-şi lege viaţa de această mileziană, despre care — ca despre orice hetairă — se vânturau pe pieţele Atenei atâtea vorbe defăimătoare. Amintind expediţia lui Pericle împotriva insulei Samos (440 î.e.n.), Plutarh  (Pericle, 24) ne oferă o serie de amănunte referitoare la enigmatica femeie :

„După aceea, încheindu-se un tratat de 30 de ani între Atena şi Sparta, Pericle hotărăşte un atac contra insulei Samos, aducând drept învinuire împotriva samienilor faptul că, poruncindu-le să pună capăt războiului împotriva cetăţii Milet, insularii n-au ascultat.

Şi deoarece se pare că Pericle a pornit la săvârşirea expediţiei împotriva samienilor de dragul Aspasiei, poate că aici ar fi timpul să stăm mai îndelung în îndoială, în privinţa femeii: de unde a avut ea atâta dibăcie şi atâta putere, încât nu numai că a pus stăpânire pe oameni politici fruntaşi, dar a dat filozofilor un subiect de discuţie destul de însemnat şi îndelung pentru ei.

Îndeobşte, toată lumea recunoaşte că era de fel din Milet, fiica lui Axiochos. Se spune că ea, imitînd pe Thargelia, una dintre vechile Jade [adică femei ioniene], a pornit asaltul asupra celor mai cu influenţă oameni. Căci şi Thargelia, fiind deosebit de aleasă la chip şi având un farmec sprijinit de o rară dibăcie, a avut legături cu foarte mulţi eleni şi a supus regelui perşilor pe toţi cei care au avut legături cu ea şi, cu ajutorul lor — căci aveau mare trecere şi putere politică —, a semănat prin cetăţi sămânţa trecerii de partea perşilor.

Cât despre Aspasia, unii spun că Pericle a iubit-o fiindcă era înţeleaptă şi se pricepea la politică. Astfel, uneori însuşi Socrate mergea la ea, însoţit de oameni de vază, şi prietenii ei aduceau la ea chiar pe soţiile lor ca s-o asculte, deşi nu avea o ocupaţie frumoasă şi aleasă, ci întreţinea hetaire. Eschines spune că şi Lysicles, ciobanul, dintr-un om lipsit de vază şi de rând a ajuns cel dintâi la Atena, având legături cu Aspasia, după moartea lui Pericle. În dialogul Menexenos allui Platon, chiar dacă începutul este scris pe un ton glumeţ, există şi adevăr, şi anume că Aspasia avea faima de a fi avut legături cu mulţi atenieni, datorită talentului ei retoric. Este totuşi limpede că dragostea lui Pericle pentru Aspasia a fost mai mult erotică… luând pe Aspasia a iubit-o în chip deosebit”.

Din spusele lui Plutarh se pot desprinde două aspecte esenţiale, în ceea ce priveşte personalitatea milezienei. În primul rând, ea domina societatea feminină attică, printr-o cultură vastă, manifestată mai ales în domeniul cunoştinţelor filozofice şi al retoricii. Această superioritate nu şi-o putea afişa public, deoarece femeia elină trebuia să trăiască retrasă în cadrul căminului familial. Pentru Aspasia, asemenea reticenţă se agrava prin faptul că, nefiind cetăţeană ateniană, ci o metecă, nu putea avea calitatea oficială şi civică de soţie legitimă, ci pe aceea de hetairă. Cu toată această inferioritate, ea reuşea să aducă în casa sa cele mai proeminente figuri ale intelectualităţi ateniene, cum era filozoful Socrate, apoi şi pe femeile aristocraţiei attice.

În al doilea rând, nu rămâne nici un fel de îndoială că ea devenise tainicul consilier politic şi cel mai de seamă al lui Pericle. Consfătuirile dintre cei doi aveau loc numai în ungherul retras al modestei lor locuinţe. Dar limitele acestei influenţe imprimate de ea asupra orientării politice a primului cetăţean al republicii ateniene ne rămân necunoscute. Asupra lor s-au brodat de către contemporani vagi bănuieli, ironii sau fârfeli, obişnuit aruncate asupra unei hetaire — instruită, dar ipocrită. Numai pe baza acestor elemente negative pornite din mulţime nu vom putea niciodată defini caracterul şi ideile filozofico-morale ale Aspasiei.

În aceeaşi atmosferă imprecisă rămâne şi reconstituirea portretului fizic al milezienei, cunoscut doar din reprezentări idealizate şi apocrife. Ele exprimă graţia statuetelor tanagriene, frumuseţea olimpică a Venerei şi luminozitatea minţii zeiţei Athena, ipostaze în care a fost imaginată mileziana în perioadele ce au urmat.

Una dintre probleme, mult discutată încă din antichitate, privitoare la situaţia civilă a Aspasiei, se referă la întrebarea dacă ea a fost soţie legitimă a lui Pericle, sau hetairă, ori metresă. Apologeţii moderni ai milezienei încearcă să dovedească că ea, cea mai strălucită femeie a „veacului de aur”, fusese căsătorită cu Pericle, după toate prescripţiile cerute de legile ateniene. Or, aşa ceva nu poate fi admis, deoarece Aspasia se găsea în situaţia socială a unei metece, deci necetăţeană ateniană, o străină ce nu putea încheia o căsătorie legală cu un cetăţean al Atenei. Deşi la Atena, un cetăţean avea toată latitudinea să trăiască cu o curtezană străină, o lege iniţiată chiar de către Pericle, în anul 451 î.e.n. (deci înainte de a o fi cunoscut pe Aspasia), interzicea categoric asemenea căsătorii. Dacă cumva, prin înşelăciune, se înregistra, apoi se descoperea o asemenea fraudă civilă, soţii vinovaţi erau trimişi în faţa tribunalului (dikasterion). Soţia complice era vândută sclavă, soţul pierdea cetăţenia, plătind şi o mare amendă, iar copiii se declarau bastarzi şi nu beneficiau de dreptul de cetăţean.

Pentru Pericle şi Aspasia nu era de loc posibilă o inducere în eroare a grefierului public care înregistra căsătoriile, ei fiind personaje prea binecunoscute. Nu poate fi deci câtuşi de puţin vorba de legitimitatea unei căsătorii în cazul Pericle-Aspasia. Cu marele om de stat, ea putea realiza numai o căsătorie de o formă inferioară (morganatică, în sens modern), un fel de concubinaj legal, recunoscut şi acesta de către legile ateniene, prin care „soţul” devenea tutorele „soţiei”. Copiii rezultaţi dintr-o asemenea uniune nu beneficiau de drepturi politice, nefiind recunoscuţi cetăţeni, dar cele civile li se garantau, ca şi în cazul oamenilor născuţi liberi din categoria metecilor. În atare situaţie s-a născut şi a trăit mult timp, fiul lor, Pericle, denumit astfel după tată.

Dacă legile barau drumul căsătoriei legale încântătoarei mileziene, în schimb, ea se bucura de libertate deplină în casa bărbatului său, unde conducea ca o suverană şi nu muncea ca o sclavă. Acolo trăia însă în afara societăţii oamenilor, în gineceu, unde numai soţul şi cele mai apropiate rude aveau acces. Legea nu se ocupa de asemenea femei-hetaire decât în ceea ce priveşte achitarea regulată a impozitului străinilor şi a celui plătit de curtezane. Moravurile acestor femei — dacă nu călcau dispoziţiile poliţieneşti — nu nelinişteau pe nimeni. Oamenii le cereau să fie frumoase şi vesele, atunci când ele duceau o viaţă liberă şi publică, ceea ce, bineînţeles, nu era cazul Aspasiei.

*****

sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: