Roma împotriva Cartaginei – Războaiele punice

În secolul al IX-lea î.e.n., fenicienii veniţi din Tyr au fondat pe coasta actualei Tunisii un port căruia i-au dat numele de Qart Hadasht, „oraşul nou”. Mai întâi simplă etapă spre Spania, oraşul cunoaşte un mare avânt începând din secolul al VI-lea î.e.n. În timp ce marinarii săi recunosc coastele Africii şi ale Europei , atingând Bretagne şi Irlanda, Cartagina îşi stabileşte capetele de pod în Spania, în Baleare, Corsica, Sardinia şi în Sicilia. În secolul al III -lea î.e.n., este primul oraş al Mediteranei Occidentale.

La adăpostul triplului său zid, ea practică un comerţ deosebit de activ, cumpărând şi redistribuind în toată lumea mediteraneană metalele preţioase din Spania şi Maroc, mirodeniile din Orient, cositorul din Cornuaille, fildeşul şi sclavii africani etc. Industriile sunt prospere (arme, vase, ţesături în purpură) iar regiunea învecinată, exploatată intensiv, dă grâu din belşug, ulei şi vinuri.

Toată puterea Cartaginei se bazează pe flotă, fără rivali în Mediterana. Armata este formată din mercenari, adesea revoltaţi, dar dispune de o excelentă cavalerie numidă şi de numeroşi elefanţi de luptă. Ea este comandată de nobili cartaginezi , în rândul cărora găsim generali de mare valoare. Guvernat, la început, de doi regi, oraşul este, din secolul al V-lea, administrat de doi suffecti, aleşi pentru un an şi proveniţi, ca şi membrii Senatului şi ai Consiliului, dintre cele mai bogate familii de armatori şi de mari proprietari.

Timp de două secole şi jumătate, Roma şi Cartagina au trăit într-o bună înţelegere. Relativa depărtare dintre teritoriile lor, despărţite de mare, şi faptul că ambiţiile lor erau complementare – dominarea peninsulei italice pentru prima, cea a Mediteranei, pentru a doua – au împiedicat fricţiunile între aceste două puteri în creştere şi au garantat pacea. Dar sfârşitul războiului cu Tarentul (272 î.e.n.) marchează o întorsătură în politica romană. Roma, fostă cetate a Latiumului, îşi termină, odată cu luarea Tarentului, cucerirea sudului Italiei; ea este pe viitor în fruntea unui adevărat imperiu, ale cărui limite sunt foarte aproape de cele ale domeniului punic (din latinescul punicus însemnând „cartaginez”).

Roma şi Cartagina se vor înfrunta de-a lungul a trei războaie punice (264-241, 218-201 şi 149-146 î.e.n. ).

Miza primului război punic este Sicilia. În 264, neliniştitiţi de progresele cartagineze în Sicilia, romanii hotărăsc să trimită trupe în insulă pentru a susţine împotriva celor din urmă pe mercenarii italioţi (mamertinii) care, în serviciul locuitorilor din Messina, apoi îndepărtaţi de ei, au pus mâna pe acest oraş şi şi-au întins dominaţia asupra cetăţilor vecine. Riscul unei înfruntări directe cu Cartagina este mare, dar, la Roma, Senatul este supus presiunii tuturor celor ce au de gând să cucerească Sicilia: marii proprietari funciari care aspiră să cucerească noi pământuri şi sclavi, cei ce sprijină armata, antreprenorii diverselor lucrări publice, dar şi muncitorii şi meşteşugarii care trăiesc de pe urma expediţiilor militare. Imperialismul în faşă al Republicii se hrăneşte cu visuri de cucerire, dar şi cu frica ce o au romanii de a-şi vedea Imperiul „încercuit şi sufocat” de cartaginezi, lucru care pare foarte puţin probabil. „Opţiunea pentru război” câştigând, lupta se angajează între cele două puteri mediteraneene.

Aliaţi cu grecii din Sicilia, romanii încep prin a-şi pune la punct o flotă de război. Nu tocmai la fel de buni cârmaci, dacă ar fi să-i comparăm cu adversarii lor, care au în spatele lor o lungă experienţă maritimă, ei caută sistematic să-şi perfecţioneze tehnica abordajului, ceea ce permite legionarilor de să-şi impună superioritatea. Această tehnică au folosit-o cu succes cu ocazia luptei navale care a avut loc la Mylae, în nordul Messinei, la începutul anului 260 şi care i-a costat pe cartaginezi jumătate din flota lor. Succes pe mare deci, împotriva celei mai puternice maşini de război din epocă, confirmat în 256, la Ecnome, dar eşec pe uscat al consulului Regulus, debarcat în Africa cu o forţă insuficientă, care a fost învins în 255 de o armată de mercenari şi capturat de duşmani.

Adus de cartaginezi pe teritoriul sicilian, primul război punic va mai continua încă 15 ani, întrerupt de înfrângeri romane pe mare, bătălii terminate fără victorii clare, razii şi asedii. Sub comanda lui Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal, armata cartagineză, bine stabilită în regiunea Palermo, îşi înmulţeşte operaţiile de jaf, atât în Sicilia cât şi pe coastele italiene, fără ca romanii, lipsiţi pe viitor de flota lor, să poată să facă ceva pentru a împiedica aceste incursiuni pe teritoriul lor. Între 247 şi 242, sentimentul de descurajare era atât de puternic în Roma, încât se intenţiona să se recunoască victoria Cartaginei.

Totuşi, o tresărire de patriotism permite Senatului să obţină de la cetăţenii cei mai bogaţi punerea pe picioare a unei flote de război, singurul mijloc de a-i înfrânge pe soldaţii lui Hamilcar Barca, rupîndu-i de baza africană. În 241 î.e.n., 200 de nave de război comandate de consulul Caius Lutatius vor distruge astfel, în apropierea insulelor Aegate flota cartagineză. Această victorie permite romanilor să impună pacea adversarilor lor care le cedează o parte din Sicilia şi se angajează la plata unei indemnizaţii de război de 3200 de talanţi.

Pe parcursul a două decenii ce au urmat acestei victorii, profitând de eclipsa puterii cartagineze, slăbită şi de o revoltă dificil reprimată, a mercenarilor ei, Roma îşi întăreşte poziţiile în Mediterana Occidentală şi pe cele două maluri ale Adriaticii. În 238, ea profită de o răscoală a mercenarilor din Sardinia pentru a constrânge Cartagina să-i cedeze această insulă şi să-i verse un tribut suplimentar de 1200 de talanţi; anexiune imediat urmată de cea a Corsicei. Apoi ea trebuie, împinsă de logica propriei sale expansiuni, să ducă, pentru a proteja interesul marinarilor şi negustorilor săi în Adriatica, două războaie împotriva piraţilor iliri care s-au instalat pe coasta dalmată (225 şi 219 î.e.n.), cee ce o face să pună piciorul pe ţărmurile actualei Albanii : o primă etapă a unei politici de pătrunderi în Mediterna Orientală, care va avea ca efect, în secolul următor, cucerirea lumii elenistice.

În timpul acestei perioade de răgaz în conflictul cu Cartagina, imperialismul roman a trebuit să se lovească de rezistenţele cele mai puternice chiar în interiorul peninsulei italice. În 232, consulul Caius Flaminius hotărăşte parcelarea pământurilor din Picenum, care aparţinea galilor senoni. Scopul urmărit era de a oferi compensaţii plebei epuizate şi decimate de primul război punic, permiţându-i să obţină loturi de pământ ieftine şi să corecteze astfel dezechilibrul care era pe cale să se instaureze în societatea romană, în profitul fenomenului mercantil şi al unor proprietari bogaţi . Pentru a împiedica ca această colonizare să nu ducă la exproprierea lor pur şi simplu, galii cisalpini au pus mâna pe arme, ajutaţi de triburile de celţi care trecuseră Alpii, şi au purces spre Roma. Învingători la Clusium, la trei zile de mers de capitală, aceştia au fost, în final, învinşi şi dispersaţi în apropiere de capul Telamon, în 225.

În cursul ani lor următori, Galia cisalpină – câmpia Padului – a fost cucerită de consulul Claudius Marcellus, învingător la Clastidium în 222. Pentru a-şi asigura definitiv controlul, romanii au construit via Flaminia şi au fondat două colonii: Placentia şi Cremona.

Cartaginezilor nu le-a trebuit mai mult de 20 de ani pentru a-şi reface forţele şi a-şi pregăti revanşa. Susţinut de elementele populare favorabile reluării luptelor împotriva marei rivale din Mediterana şi şeful unei aristocraţii de neguţători a căror soartă era legată de supremaţia maritimă a Cartaginei, Hamilcar Barca decide în 236 să ocupe sudul şi estul Spaniei, cu scopul de a le exploata bogăţiile sale miniere. De fapt, continuată după moartea sa de Hasdrubal, apoi Hannibal, cucerirea Spaniei a dus la un aflux de bogăţii spre Cartagina oferindu-i acesteia, pe lângă posiblitatea de a întreţine o puternică armată de mercenari, şi portunitatea unei baze de plecare pe uscat pentru a angaja războiul decisiv împotriva Romei.

Iată deci din nou faţă în faţă cele două puteri ce-şi dispută hegemonia în Mediterana apuseană. Este, de fapt, miza celui de-al doilea război punic (218 -201 î.e.n.). La Roma, există temeri ce vin din partea ameninţării care-i apasă, din Spania în Marsilia, aliata Republicii , şi asupra Italiei de nord. În Cartagina nu este bine văzută înaintarea romană în Galia Cisalpină şi în Liguria, teritorii de unde proveneau numeroşi mercenari cartaginezi. Logica imperialismelor comandă, deci, celor două Imperii de a o lua înaintea celuilalt şi de a împiedica toate iniţiativele sale. Această raţiune îi împinge pe romani să-şi asigure prietenia oraşelor iberice care nu sunt încă sub dominaţia Cartaginei, să încheie o alianţă cu Saguntul, cetate de pe coasta răsăriteană a Spaniei, şi să obţină de la Hasdrubal, în 226, angajamentul de a nu traversa Ebrul cu armata sa. Or, odată cu alegerea sa ca şef al armatei, în 221, Hannibal îşi manifestă dorinţa de a porni războiul cu Roma.

Anul următor, atacă Saguntul, cucerit după un an de asediu (219), fără să-i pese de protestele şi de ameninţările romane. Cum Senatul Cartaginei a refuzat să-l cheme acasă, războiul începe în primăvara lui 218. În curând, armata lui Hannibal , o forţă militară de 50.000 de infanterişti şi 9.000 de cavaleri, flancată de elefanţi de luptă şi comandată de un şef militar genial, se îndreaptă spre Pirinei după ce a trecut Ebrul. Pierderile sunt grele (jumătate din infanterie, o treime din cavalerie), dar când cartaginezii ajung în valea Padului, după ce au traversat Alpii şi au efectuat un marş susţinut de cinci luni şi jumătate, primesc sprijinul ligurilor şi al galilor cisalpini. Victorios la Ticinum şi Trebiae în toamna anului 218, Hannibal trece Apeninii în primăvara lui 217 , invadează Etruria şi obţine un succes fulminant în zona lacului Trasimenus, distrugând armata romană comandată de consulul Flaminius. Capitala însăşi nu este salvată decât datorită iscusinţei dictatorului Quintus Fabius Maximus denumit şi „temporizatorul” (Cunctator), care evită angajarea bătăliei decisive în câmp deschis şi se mulţumeşte cu hărţuirea trupelor cartagineze, lăsându-l pe Hannibal să treacă prin foc şi sabie satele din Apulia, Samnium şi Campania.

Sub presiunea opiniei publice romane şi italice care nu acceptă să vadă distruse bogăţiile peninsulei de către cartaginezi, Senatul hotărăşte modificarea tacticii, trimiţând o legiune în Galia Cisalpină pentru a o recuceri şi încredinţând celor doi consuli , Paulus Aemilius şi Varro, misiunea de a-l opri pe Hannibal în Apulia cu o forţă de 80.000 de oameni . Pe 2 august 216, această armată suferă la Cannae o înfrângere dezastruoasă: 70.000 de morţi, dintre care 2 1 de tribuni militari şi 100 de senatori . Ea este urmată de numeroase defecţiuni printre popoarele aliate ale peninsulei : brutti, lucani, samniţi, campani (Capua îşi deschide porţile lui Hannibal) şi greci, în timp ce Filip din Macedonia, până atunci nehotărât, se hotărăşte să treacă de partea cartaginezilor.

Scipio Africanul si Hannibal

Totuşi, din lipsă de oameni şi de materiale, Hannibal nu-şi poate exploata la maximum victoria. În timp ce recucereşte Sicilia, raliază Siracuza la cauza sa şi îşi adjudecă Tarentul, marele port al Italiei răsăritene, locul pe unde pot tranzita toate ajutoarele venite din Cartagina şi din Macedonia, Senatul mobilizează toate energile poporului roman, ridică o armată pentru a apăra capitala, obligându-l pe generalul cartaginez să bată în retragere şi revenind la vechea tactică a războiului de uzură.

În curând, romanii trec la ofensivă. Siracuza este cucerită, la fel şi Capua, a cărei populaţie este vândută şi al cărei Senat este decimat. În Spania, tânărul Publius Cornelius Scipio începe cucerirea părţii răsăritene, iar armata venită în ajutor şi comandată de Hasdrubal (fratele lui Hannibal) este bătută în 207 pe ţărmurile râului Metaurus.

Războiul mai durează mulţi ani în zonele muntoase ale Italiei de sud unde armata lui Hannibal se retrăsese. Neputând s-o disloce, Senatul hotărăşte, după multe ezitări, să urmeze planul propus de Scipio. Întors din Spania, unde purtase o nouă campanie victorioasă, acesta din urmă obţine provincia Sicilia, cu permisiunea de a debarca în Africa de îndată ce va crede că a venit momentul. La începutul lui 204, pune piciorul pe litoralul tunisian cu o armată de 35000 de soldaţi, constrângând Senatul cartaginez să-l cheme pe Hannibal. Bătălia decisivă are loc la Zama, în 202 . Alăturarea cavalerilor numizi ai lui Massinissa de partea romanilor îi permite lui Scipio să strivească armata cartagineză.

Pacea semnată la 201 ia Cartaginei flota de război, elefanţii şi Imperiul. Ea trebuie să evacueze Spania, ocupată imediat de romani, să plătească timp de 50 de ani un tribut anual de 200 de talanţi , să renunţe la mercenari şi să nu mai pornească nici un război fără autorizarea venită din partea senatului roman. De fapt, ea devine, începând cu această dată, dependentă de Roma, care domină de acum tot bazinul apusean al Mediteranei.

Redusă la o umbră, fosta capitală a Imperiului cartaginez continuă totuşi să-i înfricoşeze pe romani. Ostilităţile dintre Cartagina şi Massinissa, rege al numizilor orientali aliaţi cu Roma, vor constitui punctul de plecare al celui de-al treilea război punic. „Cartagina trebuie distrusă” nu încetează să repete bătrânul cenzor Cato, care a luptat în legiunile romane în timpul celui de-al doilea război punic. După mai multe decenii de somn, cetatea maritimă începe să-şi refacă forţele; astfel încât, Senatul roman va hotărî să sfârşească definitiv cu ea.

Sub pretextul că cei din Cartagina au angajat fără autorizaţia sa războiul contra unui stat vecin, romanii trimit o armată în Africa şi ordonă cartaginezilor să evacueze oraşul şi să fondeze un altul în altă parte. Timp de trei ani, ei vor rezista atacurilor romane, dar în 146 Scipio Aemilianus, nepot adoptiv al ,,Africanului”, cucereşte oraşul care este ras de pe faţa pământului, acoperit cu sare şi blestemat pentru ca nici măcar o dată să nu mai ameninţe Roma. Teritoriul punic devine provincia romană Africa.

După victoria repurtată asupra numidului Iugurtha, care ducea un război de gherilă împotriva Romei (140), aceasta este de atunci stăpână Africii de Nord.

*****

sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. I, Institutul European, 1997

3 răspunsuri

  1. mult si kliova

  2. bla bla bla

  3. Foarte frumos site-ul !La inceput am crezut ca e prost ,dar se vede ca e super! Felicitari!!!!! 🙂 🙂 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: