Ion Agârbiceanu – viaţa şi opera (II)

Personajele lui Agârbiceanu sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite simt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga, Dura lex), deşi atitudinea lor este ambivalenţă.

Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieţii”, prozatorul îi face să traverseze, în cazurile tipice, experienţe deosebit de dureroase, de obicei tanatice, pentru a le releva adevărata personalitate. Iar aceasta e dominată de un preaplin al vitalităţii inconştiente cum literatura română nu cunoscuse până atunci. „A trăi” înseamnă pur şi simplu „a trăi”, a te lăsa cuprins şi dominat de izbucnirile vitalităţii. „Binele” şi „răul” se încadrează unei axiologii primitive şi puternice, pentru care „păcat” nu poate exista atâta timp cât omul este viaţă (O necredincioasă). Izbucnirea simţurilor nu-l revoltă până într-atât, încât să-şi supună personajele la vreo penitenţă. Scriitorul s-a exprimat fără menajamente împotriva acelor teologi care condamnă „legea trupului”, căci viaţa e „aur nemuritor” (Faţa de lumină a creştinismului). Un aur, însă, bătând în cenuşiu, căci existenţa este considerată o „vâltoare”, care macină puterile şi-i leapădă pe oameni, zdruncinaţi şi sfârşiţi. Aşa termină Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc.

Ca preot, autorul vede în instinctul vieţii singura forţă spirituală şi etică. Toate personajele expresive ale scriitorului îi înfruntă pe ceilalţi cu o pornire nevrăjmaşă. Conflictul voinţelor inconştiente îi este specific, iar eroii săi replică prompt, instinctual aproape, dintr-un activism funciar: „Cine se gândeşte se ofileşte” (A patra). Alteori personajul acceptă viaţa ca pe o fericire edenică (Onu). Se întâmplă ca vreunul să manifeste şi oarecare detaşare (Melentea), dar aceasta este doar un paravan, dincolo de care se ascund o dramă neguroasă, o deznădejde încruntată. Prea puţin creştin, în fond, Agârbiceanu defineşte „păcatul” ca „împietrirea inimii” (Nemângâiat), adică un soi de reprimare a vieţii. De aceea, eroina din Stana trăieşte cu o furie neguroasă, încrâncenată, la limita patologicului.

O nefericire a personajelor este singurătatea socială, îndeosebi destrămarea familiei, la care ele reacţionează violent şi neaşteptat, dur şi cu voluptatea suferinţei (Fefeleaga). Personajele cele mai realizate sunt oameni care nu pot trăi în izolare, precum la Mihail Sadoveanu, ci au un puternic spirit comunitar. Îndepărtarea din societate în cazul invalidului Miron Parasca (Aşa de singur), echivalează cu moartea. Spiritul de grup este suportul energiei lor. Societatea în care vieţuiesc este una închisă, cu reguli fixe. Niculae Mărginean (Strigoiul) este, în fapt, un paznic al respectării tradiţiei, chiar dacă aceasta pare absurdă; el practică ritualuri rustice, sumbre adesea, pe care toţi sunt chemaţi să le păzească pentru că altfel mor, aşa cum s-a întâmplat cu ai lui Gheorghe Mărginean. „Strigoiul” este forţa coercitivă a societăţii închise, pentru care prezent şi trecut se confundă. De sub tăria acestei legi, fiecare doreşte uneori să evadeze, urmărind o himeră, precum Mârzuţ (Vâlva băilor), sau se întoarce la locul de baştină, pentru a se stinge în pace (Lina).

Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor depersonalizaţi (Imponderabilul). Intelectualii lui sunt puţin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite şi demonstrative, ca Ilarie Bogdan (Dolor), ceea ce îi poate duce spre un patologic facil, teatral, steril şi cazuistic.

Personajele coborâtoare imediat din ţărănime păstrează însă o mare forţă expresivă şi, mai ales, au o originală inserare în naraţiune. Popa Man, jandarmul Dumitru Bogdan, popa Piesa sunt scoşi, într-un fel, din contingent, comentaţi prin intermediul altor personaje şi li se atribuie trăsături fabuloase ori chiar aparţinând demonologiei populare, astfel încât devin plăsmuiri între realitate şi legendă. Tehnica misterului, pe care o stăpâneşte precum puţini alţii, e dedusă numai din eresul folcloric, reprezentative fiind, sub acest raport, romanele Strigoiul şi Faraonii.

Scriitorul construieşte un personaj, de preferinţă, prin gesturi, analiza psihologică mărginindu-se la sugestii, cu detalii puţine, dar esenţializate. Caracterul tulbure al personajelor este strâns legat de peisajul aspru, neprietenos, accidentat. De altfel, cele mai izbutite metafore şi comparaţii referitoare la personaje stau în raport cu natura, termen constant de referinţă (sufletul lui Iosif Rodean e ca o prăpastie rece, întunecată). Astfel, omul e legat permanent de crepuscular şi de durere, din care se desprinde şi ia contur (Vechi pădurari). Ignorând aproape cu totul peisajul citadin, scriitorul se opreşte asupra celui rural, nu totdeauna luminos, dar sugestiv prin asprimea liniilor.

Atmosfera este de trai „în întuneric”, povestirile fiind organic structurate pe absenţa luminii, ca simbol al vieţii întregi, întunecate, rudimentare, peisajele creează graniţe inospitaliere altor sentimente în afara acelora pe care le presupune povestirea. Când aceasta debutează cu o descriere întunecată, ea devine parcă mai izbutită, curgând mai liber. Scriitorului îi convin „ceasurile de seară”, care trezesc întrebări despre „taina vieţii”. Contrastul este vizibil, între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte. Crepusculul generează întrebări fundamentale, precum recluziunea monahală. Nocturnul produce o stare de detaşare spirituală, însă mereu supravegheată. Prăpastia, golul înnegurat devin un simbol etic, al absorbţiei în nefericire.

Scriitorul are o concepţie sumbră despre existenţă, fără a intra totuşi în opoziţie radicală cu meliorismul creştin, căci, după el, geneza vieţii este durerea. În concordanţă cu peisajul sunt şi locuinţele personajelor, în mod obişnuit cenuşii, rar luminoase, bântuite de duhuri (Vedenia, Jandarmul). În ele se intră anevoie şi cu neplăcere, impresii pe care Agârbiceanu le accentuează prin aşezarea descrierilor unor astfel de case în chiar debutul câtorva povestiri şi romane (Arhanghelii, Biruinţa, Domnişoara Ana). Pătrunderea în satul „Arhanghelilor” are aparenţă de descensus ad inferos şi se face cu ochiul rece al unui observator implacabil, decis să se oprească doar asupra detaliului demoniac, lăsându-le în umbră pe celelalte. Personajele sunt înconjurate de obiecte extrem de puţine, strict necesare credibilităţii narative, autorul fiind şi sub acest raport deosebit de sever. De regulă, personajele se mişcă printre ustensile familiare, casnice, în scene de familie tipice, banale, obositoare prin repetiţie, mai ales în construcţiile ample.

Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant şi monoton. De aici vine şi înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. Primul roman apare în „Luceafărul” (1912), cu titlul Povestea unei vieţi, reluat în volum abia în 1926. Îi urmează, în acelaşi an, Căsnicia lui Ludovic Petrescu, în „Cosinzeana”, apoi Arhanghelii, cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (şi în volum în 1914). În 1915 scrie Legea minţii (Povestea altei vieţi), pe care îl tipăreşte abia în 1927. Urmează Biruinţa, Răbojul lui Sf. Petre, Sectarii, Pustnicul şi ucenicul său, Licean… odinioară, în pragul vieţii, Domnişoara Ana, Vremuri şi oameni. Lume nouă, Vâltoarea. Romanul Strigoiul, încheiat în vara lui 1944, apare abia în 1969, iar Faraonii se tipăreşte în 1961. Unele povestiri ample (Popa Man, Păscălierul, Dolor, Stana, Prăpastia) pot fi considerate romane de dimensiuni reduse.

De povestiri, romanele se deosebesc în principal prin caracterul exemplar al personajelor şi prin cel pilduitor al situaţiilor, fiind, sub unele aspecte, discret moralizatoare. Construcţii ample, chiar stufoase în unele cazuri (Domnişoara Ana, Sectarii, în pragul vieţii), ele vădesc o bogată fantezie a situaţiilor banale, abia detaşate de clişeu. Alcătuite după o arhitectură supravegheată, urmează canoanele tradiţionale de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ca şi povestirile, romanele intră brusc în miezul unei situaţii conflictuale, ca o plonjare directă în ficţiune; explicaţiile vin ulterior; în alte împrejurări, cele mai numeroase, debutul are loc într-o atmosferă apăsătoare de claustrare, concretizată de regulă prin încăperi sumbre, posomorâte. Arhanghelii este reprezentativ sub acest raport, primele lui rânduri fiind constituite din descrierea interiorului seminarului pe care urmează să-l părăsească Vasile Murăşanu. Este ca o prevestire a caracterului mohorât al conflictului, chiar dacă personajele „pozitive” vor câştiga în final. Lupta lor este însă chinuitoare, victoria va fi dobândită trudnic, după tribulaţii asupra cărora naratorul insistă pe îndelete. „Fericirea” deznodământului este expediată în câteva rânduri, de parcă naratorul, ruşinat de ea, o enunţă doar în virtutea unor obligaţii etice.

Personajele principale ale unor romane (Biruinţa, Domnişoara Ana) sunt temperamente oarecum bovarice, aspirând la altceva decât le oferă condiţia modestă de slujbaş incert ori de tânăr abia intrat în viaţă. Agârbiceanu sondează sufletele în formare, nesigure, de adolescenţi sau oameni timizi. Ion Florea (Legea trupului), Vasile Grecu (Biruinţa), Ana (Domnişoara Ana), Vasile Murăşanu (Arhanghelii), Andrei Pascu (Legea minţii), Gheorghe Mărginean (Strigoiul) dezvoltă pe larg o antiteză predilectă, aceea dintre „legea minţii” şi „legea trupului”, antiteză nu neapărat de aspect erotic, deşi acesta precumpăneşte.

Amplificând o preferinţă a povestirilor, romancierul are ambiţia de a construi destine, vizibilă încă din Legea trupului şi din Căsnicia lui Ludovic Petrescu. De aici şi prezenţa unor excursuri biografice, excesive însă. Tot de aici vine şi considerarea personajului principal mai ales din perspectiva celorlalte personaje, probabil în intenţia de a face din el un simbol etic. Cu vremea, procedeul, fertil în Arhanghelii, devine un pretext pentru expunerea opiniilor autorului despre situaţia socială, politică, economică, financiară, religioasă, etnică ş.a.m.d. din România interbelică. Conflictul romanesc ajunge repede pretext pentru un tablou social, precum în Vâltoarea sau Vremuri şi oameni însă alte romane privesc personajele, în bună tradiţie realistă, într-un larg context social, le înconjoară cu evenimente şi personaje adiacente, infinit mai bogate decât la alţi romancieri ai epocii, dar mai superficial decât la Rebreanu.

Predilecţia lui Agârbiceanu este să aşeze protagoniştii pe o solidă temelie socială (familie, ocupaţie, clasă, mediu cultural, preocupări politice) printr-un şir de scene secundare, frecvent complementare şi aglomerate. În general, el stăpâneşte o foarte strânsă logică a naraţiunii, fluxul principal este urmărit cu rigurozitate, chiar rigid uneori. Cel mai expresiv sub acest aspect rămâne Arhanghelii, care marchează un punct de referinţă în romanul nostru, cu deosebire prin întărirea caracterului realist. Suportul istoric al naraţiunii este atât de puternic, încât premisele unei confruntări de tip realist sunt asigurate, prefigurând apariţia lui Ion al lui Liviu Rebreanu. Pentru întâia oară în romanul românesc se întâlneşte o atât de strânsă înlănţuire de invenţii epice, de o amploare controlată îndeaproape şi cu răceală.

Izolat şi timid, Agârbiceanu a ignorat cu desăvârşire opiniile critice despre el, cunoscându-le doar accidental, pe unele. Pregătindu-şi însă pentru tipar seria de Opere, a găsit de cuviinţă să rescrie unele fragmente, chiar să modifice unele romane (Sectarii, de exemplu, are un cu totul alt final), să postdateze unele povestiri (Valurile, vânturile e datată 1942, deşi a fost scrisă în conformitate cu clişeele proletcultiste din jurul lui 1960), în încercarea de a oferi posterităţii o imagine definitivă a ceea ce credea că este el însuşi.

El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea. G. Călinescu

prima parte aici

*****

sursa: Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

4 răspunsuri

  1. undei povestea?

  2. Prolific,realist,pentru vremurile traite de el.Patriotard exemplar.

  3. ADRIANA SWEETING | Răspunde

    AM AFLAT ACUM CA, DE FAPT, AGARBICEANU E MAI COMPLEX DACAT BANUIAM(EU)
    N-AM AVUT NICI O IDEE CA A STUDIAT LA BUDAPESTA…
    CATI OAMENI(ROMANI!!!!!!!)”COLOSALI”-LA PROPRIU- AU TRAIT INAINTEA MEA…DANDU-MI FRANTURI DIN SPIRITUALITATEA LOR- CA EU SA POT RESPIRA AERUL ETERAT, INALT AL GANDURILOR SI OPERELOR LOR….!
    SI EU… N-AM FACUT NIMIC…..NIMIC…..
    SI CITIND DESPRE EI SI CITINDU-I PE EI MA INCHIN SI MA BUCUR CA AU EXISTAT…
    NU NUMAI AGARBICEANU CI TOTI ROMANII CU CARTE, MINTE SI SUFLETE MARI.
    PUNCT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: