România şi marile alianţe. Primul război mondial

Având drept cauză evoluţia relaţiilor internaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (o nouă ierarhie economică mondială, crize politico-diplomatice şi militare, alianţe politico-militare), asistăm la declanşarea Primului Război Mondial. Pretextul l-a reprezentat atentatul de la Sarajevo, din 15 iunie 1914 (prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat de un student sârb, membru al unei organizatii de eliberare naţională).

Astfel, Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria la 15 iulie 1914; într-un interval scurt de timp Marile Puteri europene erau antrenate în război, grupând statele în două alianţe politico-militare: Puterile Centrale (Tripla Alianţă) şi Antanta (Tripla Înţelegere).

Poziţia României faţă de declanşarea războiului s-a stabilit la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914. Regele Carol I şi conservatorul P.P. Carp s-au pronunţat pentru intrarea României în război alături de Tripla Alianţă (considerente: originea familiei regale, alianţa secretă între România şi Puterile Centrale din 1883); guvernarea liberală era pentru expectativa armată, pregătirea armatei şi unitatea naţională, iar majoritatea opiniei publice era pentru intrarea României alături de Antanta. Prin comunicatul oficial se preciza atitudinea de neutralitate.

Din raţiuni strategice (poziţia geografică a României) şi economice (potenţial economic şi uman) ambele blocuri politico-militare doreau prezenţa României în alianţă de partea lor.

În plan intern, opinia publică şi partidele politice legau intrarea României în război de problema deplinei unităţi naţionale. Monarhia însăşi a suferit o modificare în orientarea externă; după moartea regelui Carol I (27 septembrie 1914), regele Ferdinand înclina spre Antanta. Asemeni lui, I. I. C. Brătianu avea aceeaşi atitudine, dar manifestând o precauţie în negocierile cu Antanta, ca să nu se renunţe la neutralitate fără garanţii complete, sub raportul situaţiei României şi al obiectivelor naţionale.

Înţelegeri prealabile s-au stabilit cu Italia şi Rusia, cea din urmă recunoscând dreptul României asupra teritoriilor locuite de români şi aflate sub dominaţia Austro-Ungariei.

La 4 august 1916 reprezentanţii Antantei (Anglia, Franţa, Rusia şi Italia) au acceptat condiţiile lui I. I. C. Brătianu şi s-au semnat convenţiile politice şi militare. Pe baza convenţiei politice se recunoştea: integritatea teritorială a Vechiului Regat; dreptul de a anexa teritoriile aflate sub dominaţia Austro-Ungariei; România să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în preliminariile şi tratativele de pace, dar şi obligaţia României de a declara război Austro-Ungariei. Convenţia militară, anexă a celei dintâi, stipula data de 14 august 1916, până la care România se obliga să atace Austro-Ungaria, precum şi termenii de susţinere în acţiunile militare ale României – cooperarea cu armata rusă în Dobrogea împotriva armatei bulgare, atacul armatei ruse pe tot frontul austriac, deschiderea unui nou front la Salonic şi susţinerea cu echipament, muniţie şi armament a armatei române.

Aprobarea oficială a celor două convenţii s-a făcut în Consiliul de Coroană din 14 august 1916.

Armata română declanşează ofensiva împotriva Austro-Ungariei şi eliberează o parte din teritoriul românesc; în urma contraofensivei germano-austro-ungare şi fără ajutorul promis din partea Antantei, armata română a pierdut două treimi din teritoriul naţional. Cauzele situaţiei menţionate sunt: armata slab echipată şi lipsită de experienţă; frontiera de apărat se întindea pe 1700 km; ofensiva armatei romane trebuia să se desfăşoare pe două fronturi; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile.

Înfrângerea de la Turtucaia, ofensiva austro-ungară care a străpuns trecătorile Carpaţilor Meridionali şi ocuparea Bucureştiului (23 noiembrie 1916) de către armata germană sub conducerea mareşalului Mackensen sunt victoriile aliaţilor din cadrul Puterilor Centrale.

Armata, guvernul, autorităţile şi o bună parte din populaţia civilă au fost nevoiţi să se retragă în Moldova; frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), capitala a fost stabilită temporar la Iaşi. Încă din decembrie 1916 s-a creat un guvern de uniune naţională, obiectivele principale în plan intern fiind reforma agrară şi cea electorală, măsuri susţinute şi de regele Ferdinand printr-o proclamaţie către trupele sale (23 martie 1917).

Reorganizată în iarna 1916-1917, dotată cu armament modern şi sprijinită de o misiune militară franceză condusă de generalul H. Berthelot, armata română a obţinut victoriile din vara anului 1917 de la Mărăşti (11 -19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie -6 august) şi Oituz (26 iulie -9 august). Datorită armatei I şi a II-a române, dorinţa Germaniei de a scoate România din război a eşuat.

Derularea evenimentelor din Rusia, lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/17 noiembrie 1917 a schimbat radical situaţia în plan militar şi politic. Rusia Sovietică încheie pace cu Puterile Centrale (1918); aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue lupta pe acest front singură; forţele române erau obligate să facă faţă armatelor ruseşti din Moldova, devenite adevărate bande de jefuitori.

Rămasă singură pe frontul de răsărit, România a fost obligată să accepte condiţiile dificile ale tratatului de la Bucureşti, din 24 aprilie 1918, semnat de guvernul Alexandru Marghiloman.
Menţionăm din conţinutul tratatului:
– predarea surplusului de cereale şi petrol de către statul român;
– monopolul Puterilor Centrale asupra navigaţiei pe Dunăre, în porturile dunărene;
– ocuparea de către aliaţi a Dobrogei;
-„rectificările” de frontieră în favoarea Austro-Ungariei aduceau acesteia noi zone muntoase.

În concluzie, pacea, un adevărat dictat, înlocuia starea de război cu starea de ocupaţie. Dependentă economic şi politic de Puterile Centrale, România a obţinut prin tratatul de la Bucureşti recunoaşterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat.

La finele războiului asistăm la o răsturnare a situaţiei: regele Ferdinand ordonă reintrarea armatei române în luptă (28 octombrie 1918), astfel că sfârşitul Primului Război Mondial găseşte România alături de Antanta. Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) vor recunoaşte desăvârşirea unităţii statale naţionale (unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România). Se forma România Mare.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

2 răspunsuri

  1. Imi sunt de folos aceste informatii. Desi, am facut istorie in scoala, pentru un elev (copil) e prea multa informatie si pe deasupra destul de greoaie, nu aveam cum sa imi inchipui ceea ce ar fi putut sa insemne un razboi, aliante, state etc
    Acum citesc cu placere si trebuie sa recunosc ca sunt ignoranta in multe privinte.
    Felicitari pentru articol

  2. Doar atat?! Pt un elev de a 12 a, cantitatea informatiei de mai sus reprezinta abia o treime de lectie… Totusi, f. bine structurat articolul; felicitări! Ce ar mai fi de menţionat rămâne claritatea şi lungimea frazei: anumite informaţii se pierd „pe drum” pt că li se suprapun altele, iar atenţia se concentrează pe ceea ce reprezintă „nou”, uitând treptat de ce a fost anterior citit. Per total, un articol bun, preţios aş putea spune 🙂 . Succes în continuare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: