Istoria Academiei Române (II)

De-a lungul existenţei, pe măsura diversificării preocupărilor ei, instituţia a căutat să-şi definească adecvat rolul şi locul în societatea românească. Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor exacte, mai cu seamă după înfăptuirea României Mari, forul academic s-a pregătit să treacă de la o componenţă dominată de filologi, scriitori şi istorici la una în care să-şi găsească locul şi o serie de eminenţi reprezentanţi ai ştiinţelor.

La 20 mai 1941, din necesitatea de „adaptare a statutelor de organizare a Academiei la noile cerinţe ale vremii, care sunt de două feluri: o intensificare a culturii naţionale pentru a întări frontierele spirituale şi veşnice ale naţiunii, ca o compensaţie a mutilării provizorii a statului şi apoi o adaptare a organizării secţiunilor Academiei, ca organe constitutive ale ei, la situaţia actuală a ramurilor de cultură naţională”, s-a întocmit un amplu proiect de reorganizare. Autorii lui propun, în principal, o nouă împărţire a secţiunilor în subsecţiuni, care să stabilească mai bine locul unor domenii noi, precum filosofia, sociologia, ştiinţele economice, financiare, statistice, militare etc. Importanţa care începea să se acorde tot mai mult ştiinţelor tehnice a condus, în 1945, la înfiinţarea, sub egida academică, a Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, destinat a contribui la „progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupă cu problemele ştiinţei în general, inclusiv cu cercetarea poporului român, precum şi a persoanelor ce lucrează şi creează în domeniul ştiinţific”.

Odată cu schimbarea statutului politic al ţării, Academia Română a fost transformată, la 9 iunie 1948, în instituţie de stat, subordonată direct Consiliului de Miniştri, sub numele de Academia Republicii Populare Române, denumire schimbată la 21 august 1965 în Academia Republicii Socialiste România. Prin organizarea, în august 1948, a Academiei R.P.R., nu au fost realeşi 110 membri, ilustre nume ale ştiinţelor şi literelor, reprezentanţi ai Armatei, ai Bisericii şi ai vieţii politice româneşti, cei mai mulţi foşti membri ai unor partide istorice ori demnitari de stat, între care: Dimitrie Gusti, Lucian Blaga, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Nicolae Colan, Constantin I. Angelescu, Iuliu Hossu, Nicodim Munteanu, Grigore T. Popa, Radu R. Rosetti ş.a.

Conform statutului din 12 august 1948, instituţia a fost împărţită în şase secţii: ştiinţe matematice, fizice şi chimice, ştiinţe geologice, geografice şi biologice, ştiinţe tehnice şi agricole, ştiinţe medicale, ştiinţe istorice, filosofice, economice şi juridice, limbă, literatură şi artă; prin statutul din 2 iulie 1955, numărul secţiilor a sporit la opt, iar la 3 februarie 1965 numărul secţiilor a fost din nou modificat, ajungând la 12: ştiinţe matematice, ştiinţe fizice, ştiinţe chimice, ştiinţe tehnice, ştiinţe biologice, ştiinţe agricole şi silvice, ştiinţe geologice, geofizice şi geografice, ştiinţe medicale, ştiinţe economice, filosofice şi juridice, ştiinţe istorice, ştiinţe filologice, literatură şi arte. Statutul din august 1948 prevedea coordonarea de către forul academic a „institutelor şi centrelor de cercetări ştiinţifice şi culturale ale ţării”. Ca urmare, în octombrie 1948 au trecut în subordinea ei toate institutele de cercetare fundamentală din ţară, a căror activitate s-a desfăşurat neîntrerupt până în 1970, când a început procesul scoaterii lor de sub jurisdicţia Academiei Române, fie prin trecerea în subordinea unor ministere sau a altor instituţii nou create, fie chiar prin desfiinţare, fapt ce s-a reflectat negativ asupra întregii cercetări româneşti.

Un moment de răscruce l-a reprezentat decretul-lege nr. 4 din 5 ianuarie 1990, privind organizarea instituţiei care urma să „funcţioneze autonom, fiind finanţată de la bugetul de stat”. Statutul adoptat la 2 februarie 1990 prevedea împărţirea în 12 secţii, număr sporit la 18 decembrie 1991 la 14. Structura este în prezent următoarea: Secţia de filologie şi literatură, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie, Secţia de ştiinţe matematice, Secţia de ştiinţe fizice, Secţia de ştiinţe chimice, Secţia de ştiinţe biologice, Secţia de ştiinţe geonomice, Secţia de ştiinţe tehnice, Secţia de ştiinţe agricole şi silvice, Secţia de ştiinţe medicale, Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice, Secţia de ştiinţe filosofice, psihologice şi pedagogice (devenită din septembrie 1996 Secţia de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie), Secţia de arte, arhitectură şi audio-vizual, Secţia de ştiinţa şi tehnologia informaţiei. Din 1948, s-au înfiinţat filiale la Iaşi şi Cluj, cărora li s-au alăturat, din 1955, baze de cercetări ştiinţifice la Târgu Mureş şi Timişoara, aceasta din urmă transformată, în 1990, în filială.

Conform statutului din 1948, Academia Română urma să fie condusă de un Birou, alcătuit din preşedintele instituţiei şi din secretarul ei general, precum şi dintr-un Prezidiu, format din membrii Biroului, din preşedinţii de secţii şi din directorul general al Bibliotecii Academiei. Începând din 1955, Biroul urma să fie format din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi secretarul general, iar Prezidiul din Birou şi din preşedinţii de secţii şi de filiale, întreaga conducere a instituţiei academice neputând intra în funcţie decât după aprobarea ei de către Consiliul de Miniştri. Între 1948 şi 1990, la conducere s-au aflat, între alţii, Athanase Joja, Ilie G. Murgulescu, Miron Nicolescu, Theodor Burghele, Gheorghe Mihoc, Radu Voinea. Din 1990, conducerea, aleasă numai de Adunarea generală, este formată dintr-un Birou, alcătuit din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi secretarul general, şi din Prezidiu, format din membrii Biroului, precum şi din preşedinţii de secţii şi de filiale. Din 1990, funcţia de preşedinte a fost deţinută de Mihai Drăgănescu (1990-1994), Virgiliu N. Constantinescu (1994-1998) şi Eugen Simion (1998 -2006) şi Ionel Haiduc (2006-prezent). Din 1879 s-a instituit şi calitatea de preşedinte de onoare şi protector al instituţiei academice, deţinută succesiv de suveranii ţării; în 1948 s-a păstrat doar calitatea de preşedinte de onoare, în care s-a aflat preşedintele Marii Adunări Naţionale, calitate păstrată până în 1969; titlul de preşedinte de onoare a mai fost conferit în 1985 preşedintelui Republicii şi s-a menţinut până în 1989.

La sfârşitul anului 2001, Parlamentul României a adoptat o nouă lege privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, servind drept bază pentru un nou statut, aprobat la 10 ianuarie 2002, în care se subliniază, între altele, independenţa instituţiei „în lucrările de orice natură”. Conform tradiţiei sale, Academia Română era, încă din 1867, „scutită de orice sistemă guvernamentală, în orice împrejurări, de oricare înrâurinţă mai înaltă şi de toate valurile politice efemere” (G. Bariţiu), fiind considerată „un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate” sau locul unde „zgomotele puternice ale luptei de idei şi de curente din afară, când ajung aici, se domolesc şi se îmbină în acea armonie de puteri, în acea sinteză de energii reprezentativă pentru viaţa întregului nostru neam” (Gr. Crăiniceanu).

Încă de la înfiinţare, instituţia academică a reunit personalităţile reprezentative ale ştiinţei, culturii şi artelor. Cel dintâi statut, din 1867, prevedea alegerea de membri actuali, care nu puteau fi decât „români, cunoscuţi prin operele lor literare şi ştiinţifice”, membri corespondenţi şi membri onorari, care puteau fi atât români, cât şi străini. Ca urmare, în 1867 a fost ales cel dintâi membru onorar din ţară, în 1868, primii membri actuali, în 1869, cei dintâi membri corespondenţi din ţară şi primii membri onorari străini, iar în 1877 — primii membri corespondenţi din străinătate. Prin statutul din 1948, se menţionau patru categorii de membri: titulari activi, titulari onorifici, de onoare şi corespondenţi, aleşi numai din ţară. Statutul din 1955 revenea la cele trei categorii tradiţionale de membri: titulari, de onoare şi corespondenţi, membrii de onoare şi membrii corespondenţi putând fi aleşi şi dintre specialiştii străini, membrii titulari onorifici devenind membri de onoare. La 28 februarie 1974 s-a hotărât să existe numai o singură categorie de membri din străinătate, adică membri de onoare.

Membrii Academiei Romane, 1943

Din 1866 şi până în prezent au fost aleşi 1535 de membri, dintre care 1012 români (25 fondatori, 386 titulari, 187 de onoare, 373 corespondenţi şi 41 aleşi post-mortem) şi 523 străini (414 de onoare, 108 corespondenţi şi un membru ales post-mortem). Până în 1948 au fost aleşi, ca membri, filologi, istorici şi critici literari, scriitori (Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Bianu, A. Philippide, Sextil Puşcariu, George Coşbuc, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Perpessicius), istorici şi arheologi (Mihail Kogălniceanu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan), economişti (Ion Ghica, Petre S. Aurelian, Ion Răducanu), filosofi (Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici), jurişti (Andrei Rădulescu, Constantin Hamangiu), reprezentanţi ai ştiinţelor chimice, fizice, matematice, biologice, geologice, geografice, agricole, medicale, tehnice (Nicolae Kretzulescu, Grigore Antipa, Victor Babeş, Grigore Cobălcescu, Anghel Saligny, Ion Simionescu, Dimitrie Pompeiu, Petru Poni, Constantin I. Istrati, Emil Racoviţă, Constantin I. Parhon, Spiru Haret, Horia Hulubei, Gheorghe Spacu, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Simion Mehedinţi, Ludovic Mrazec, Gheorghe Ţiţeica), reprezentanţi ai muzicii, arhitecturii, artelor plastice (George Enescu, Petre Antonescu, Ion Jalea, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu), sociologi (Dimitrie Gusti), folclorişti (Athanasie M. Marienescu, Simion Florea Marian, Arthur Gorovei), diplomaţi (Nicolae Titulescu), oameni politici (Ion C. Brătianu, Vasile Goldiş, Pantelimon Halippa, Iuliu Maniu), reprezentanţi ai clerului (Andrei Şaguna, Nicodim Munteanu, Miron Cristea, Pimen Georgescu) şi ai armatei (Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Paul Teodorescu) ş.a.

În perioada 1948-1989, în pofida politizării dure a mai tuturor domeniilor de activitate intelectuală, în Academia Română au fost alese importante personalităţi, între care: Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Şerban Cioculescu, Ion Coteanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Alexandru Philippide, Constantin C. Giurescu, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, David Prodan, Virgil Vătăşianu, Henri Coandă, Elie Carafoli, Ilie G. Murgulescu, Nicolae Hortolomei, Theodor Burghele,  ş.a.

Alături de aceştia au fost aleşi, pe criterii politice însă, şi câţiva reprezentanţi ai noii puteri: Mihai Roller, A. Toma, Barbu Lăzăreanu, Ion Gheorghe Maurer ş.a. După 1990, s-a hotărât repunerea în drepturi a personalităţilor cărora li s-a retras calitatea de membru în 1948, dar şi în anii următori, datorită stabilirii în străinătate a zece academicieni. Au fost aleşi şi membri post-mortem. Astfel, la 28 octombrie 1948, în urma propunerii făcute de Mihail Sadoveanu, au fost primiţi ca membri de onoare post-mortem Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu, Dumitru Bagdasar, Aurel Vlaicu, Ştefan Luchian, Ion Andreescu ş.a. Membri post-mortem au mai fost aleşi, după 1990, Ştefan Odobleja, Nicolae Paulescu, Alexandru Proca, Dan Barbilian (Ion Barbu), Petre Andrei, Constantin Pârvulescu, Traian Lalescu, E. Lovinescu, Vasile Voiculescu ş.a., acelaşi statut fiind conferit unor ilustre personalităţi din străinătate: Bela Bartok, Hermann Oberth, Ştefan Lupaşcu.

În Academia Română, ca şi în alte instituţii similare europene, s-a instituit practica rostirii, de către membrii titulari nou aleşi, a unui discurs de recepţie, urmat de un răspuns, din partea unui alt membru titular. Seria discursurilor de recepţie a fost inaugurată de Alexandru Papiu-Ilarian, care, la 16/29 septembrie 1869, a vorbit despre Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şincai.

Până în 1948, instituţia a putut funcţiona datorită donaţiilor primite din partea unor particulari, subvenţiile statului fiind reduse şi nepermanente. Începuturile făcute de Al. I. Cuza şi de Evanghelie Zappa au continuat conform prevederilor înscrise în chiar decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române, în care se specifica dreptul ei de a „primi legate şi orice fel de ofrande”. De-a lungul anilor, s-au primit însemnate sume de bani, terenuri, acţiuni în diverse bănci din ţară sau din străinătate, opere de artă, monede, manuscrise, documente, cărţi, periodice etc.

După 1948, instituţia academică a pierdut, în urma naţionalizării, toate proprietăţile deţinute până atunci şi care constituiau principala ei sursă de venituri, fiind subvenţionată numai de la bugetul de stat, fără posibilitatea de a mai primi sau administra diverse donaţii. După 1990, prin eforturi stăruitoare, Academia Română a început să-şi recupereze o parte din bunuri, dându-i-se din nou posibilitatea de a primi „donaţii, legate şi orice alte bunuri sau valori”.

Chiar şi în condiţiile în care, după 1948, a pierdut importante sume de bani ce erau destinate acordării de premii, s-a continuat tradiţia recompensării celor mai valoroase lucrări în diferite domenii ale literelor, ştiinţelor şi artelor. Din 1949, s-a hotărât înfiinţarea a 15 premii anuale în valoare de 200 000 de lei, sumă care, treptat, a fost redusă, pentru ca, după 1977, să nu mai fie acordată deloc, premierea lucrărilor făcându-se neregulat, până ce, în 1986, acţiunea a încetat cu totul. După 1990,  tradiţia acordării de premii, începută încă în 1869 cu cel dat lui Timotei Cipariu pentru prima parte a Gramaticii limbii române, a fost reluată. Se acordă 71 de premii, care poartă numele unora dintre cei mai de seamă specialişti din domeniile ştiinţelor, literelor şi artelor din ţara noastră.

Prin valoarea membrilor ei, prin programele de cercetare iniţiate şi coordonate, prin larga deschidere internaţională, Academia Română şi-a afirmat mereu statutul de cea mai de seamă instituţie culturală a ţării, în acelaşi timp, a rămas un simbol al unităţii spiritualităţii naţionale, făcând parte, după expresia lui Gr. Tocilescu, „din sufletul neamului românesc” şi fiind „a naţiunii, precum naţiunea găseşte într-însa vatra pururea nestinsă a iubirii de neam, a amintirilor scumpe şi a nobilelor imbolduri”. Prin bogata ei activitate creatoare, Academia Română contribuie substanţial la afirmarea spiritualităţii naţionale, a patrimoniului cultural al poporului român. Din anul 2000, ziua de 4 aprilie a fost declarată Ziua naţională a Academiei Române.

*****

sursa: Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: