Istoria Academiei Române (I)

Inaugurarea Societatii Academice la 1 august 1867

Academia Română – cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă al ţării, care funcţionează neîntrerupt din 1866 până în prezent. Încercări de a înfiinţa în Ţările Române „academii” sub forma unor societăţi care să grupeze învăţaţi în litere şi ştiinţe sau ca înalte instituţii de învăţământ superior au existat încă din secolul al XVI-lea. Despot Vodă (1561-1563), în Moldova, a plănuit cel dintâi să creeze cu ajutorul unor învăţaţi aduşi din  Grecia, Germania şi Franţa, un colegiu înalt de rang academic la Cotnari (Schola latina), precum şi o „academie” la Suceava, proiecte nefinalizate însă. Ideea înfiinţării unei „academii” a avut-o şi un domnitor al Ţării Româneşti, Petru Cercel (1583-1585), care, la reşedinţa sa de la Târgovişte, a reuşit să reunească oameni de cultură italieni, francezi şi greci. Încercări similare s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate în organizarea Academiei Vasiliene de la Iaşi (1640), a academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), a Academiei Mihăilene din Iaşi (1835).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului următor, în programele unor asociaţii sau societăţi culturale au fost înscrise prevederi referitoare la necesitatea stabilirii regulilor unitare ale limbii române, la îmbogăţirea lexicului, la întocmirea dicţionarului şi gramaticii, dar şi chestiuni legate de promovarea ştiinţelor, în primul rând a istoriei şi a ştiinţelor naturale, anticipând astfel, prin preocupări, ca şi prin structură, viitoarea Academie Română: „Societatea filosoficească din Mare Principatul Ardealului” (1795), Societatea literară (1822) din Braşov, continuată de Societatea literară (Bucureşti, 1827), Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi (1834), Societatea literară (1836), transformată apoi în Asociaţia literară a României (1845), Societatea Ateneului Român (Iaşi, 1860), Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra) (Sibiu, 1861), Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina (1865) etc.

Ideea înfiinţării unei societăţi academice sau a unei „academii” a fost susţinută de cei mai de seamă cărturari ai vremii, între care Ion Heliade-Rădulescu, Ioan Maiorescu, Iordache Golescu, Timotei Cipariu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu ş.a. Aşa, de pildă, în prefaţa la Gramatica românească din 1828, Ion Heliade-Rădulescu propunea întemeierea unei „Academii de câţiva bărbaţi, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă şi vor desăvârşi limba prin facerea unui dicsioner”; la rândul său, Ioan Maiorescu milita în 1860 pentru înfiinţarea „unei societăţi academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiţilor români […] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naţionale”.

Unirea Principatelor, ca şi amplul program de reforme care au urmat actului de la 24 ianuarie 1859 au creat condiţii optime şi pentru punerea în practică a dezideratului înfiinţării unei academii, asemeni celor existente deja în Europa. În 1860, G. Sion a întocmit un proiect de statut pentru întemeierea unei „academii române, formată din 15 membri, aleşi din toţi românii, fără distincţiune de provincie sau de protecţiune”, dar „cu oarecari titlu literariu cunoscut”, având „în preocupări probleme de limbă, acordarea de premii şi ordonarea documentelor istorice”. La rândul său, V. A. Urechia propunea instituirea unei comisii „de bărbaţi din toate provinciile române” pentru „alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici”. În 1864, un amplu referat în acest sens era aprobat de Consiliul de Miniştri, fără a primi însă, din cauza situaţiei internaţionale nefavorabile, ratificarea domnitorului.

Cu toate acestea, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit înfiinţarea „academiei”, în 1863 dăruind din lista sa civilă 5600 de galbeni, din care o mie de galbeni erau destinaţi instituirii unui premiu care ar fi urmat să se acorde celei mai valoroase traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanţial se alătura celui avansat în 1860 de bogătaşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat român, Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru alcătuirea unui dicţionar român, a unei gramatici a limbii române şi a unor traduceri din clasicii Antichităţii. Cele două fonduri – „Cuza” şi „Zappa” — au constituit, de altfel, baza materială a viitoarei societăţi academice.

Prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, lua fiinţă la Bucureşti Societatea Literară Română, a cărei principală menire era de a alcătui dicţionarul şi glosarul limbii române, „acele două colonade ale templului său literariu”, precum şi de a stabili normele ortografice ale limbii. Societatea urma să fie formată, pentru început, din 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti (patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia, câte doi din Banat, Maramureş, Bucovina şi Macedonia). Cei dintâi 14 membri ai Societăţii Literare Române, numiţi prin decretul nr. 698 din 22 aprilie/3 mai 1866, erau numai reprezentanţi ai provinciilor româneşti ce se găseau încă sub stăpâniri străine, ceea ce îl va face mai târziu pe B.P. Hasdeu să remarce că în Academia Română „când cineva zice român şterge şi Dunărea şi Carpaţii”: din Transilvania — Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavriil Munteanu; din Maramureş şi Bihor — Iosif Hodoş şi Alexandru Roman; din Banat — Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; din Bucovina — Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, ulterior înlocuit cu Ion G. Sbiera; din Basarabia — Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu; din Macedonia — Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici. Acestora li s-au alăturat, la 2/14 iunie 1867, reprezentanţii celorlalte două provincii româneşti: din Moldova —Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi V. A. Urechia; din Muntenia — Ion Heliade-Rădulescu, Constantin A. Rosetti, Ion C. Massimu şi Ştefan Gonata; la 20 iulie/1 august 1867, au mai fost numiţi membri Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu.

Izbucnirea unei puternice epidemii de holeră, ca şi situaţia internaţională neprielnică au făcut ca inaugurarea Societăţii Literare Române, înfiinţată în 1866, să nu poată avea loc decât în cursul anului următor. La 1/13 august 1867, la Bucureşti, în casele banului Constantin Gr. Ghica de lângă grădina Cişmigiu, s-a desfăşurat cea dintâi şedinţă a Societăţii Literare Române.

Semnificativ este că mai mult de jumătate dintre membrii fondatori erau scriitori sau filologi. Însemnătatea care se acorda limbii române a fost evidenţiată şi cu prilejul inaugurării de cărturarii veniţi la Bucureşti din toate provinciile româneşti: „Limba ne uneşte, domnilor”, exclama Alexandru Roman, după cum V. A. Urechia ţinea să precizeze: „limba împarte pururea soarta poporului.” La rândul său Timotei Cipariu afirma cu aceeaşi ocazie că noua instituţie „va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origină latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărată naţională.” Astfel, ziua inaugurării Societăţii Literare Române a căpătat valenţele unei adevărate serbări a tuturor românilor, considerată de contemporani drept „zi de la care va data renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre”.

Cel dintâi statut, adoptat la 24 august/5 septembrie 1867, a prevăzut transformarea Societăţii Literare Române în Societatea Academică Română, „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a ştiinţelor între români”, fiind „un corp independent în lucrările sale de orice natură”. Statutul prevedea împărţirea instituţiei academice în trei secţiuni: literară-filologică, istorico-arheologică şi de ştiinţe naturale. Societatea Academică Română era condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, cea dintâi conducere — Ion Heliade-Rădulescu, preşedinte (demisionat însă în 1868 „pentru motive foarte grave relative la numirea noilor trei membri”, după cum se menţionează în demisia sa, cu evidentă trimitere la alegerea lui M. Kogălniceanu, G. Sion şi Al. Papiu-Ilarian), Timotei Cipariu, vicepreşedinte, şi August Treboniu Laurian, secretar – fiind aleasă la 31 august/12 septembrie 1867.

La 27 martie/ 8 aprilie 1879, prin decretul domnesc nr. 1246, s-a hotărât transformarea Societăţii Academice Române în „institut naţional cu denumirea de Academia Română„, „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte”. Conform noului statut, adoptat la 21 iunie/3 iulie 1879, instituţia urma să aibă tot trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură rămasă neschimbată până în 1948. Instituţia avea să fie condusă de un preşedinte, trei vicepreşedinţi (reprezentanţi ai celor trei secţii), toţi aleşi anual, dar care nu puteau funcţiona mai mult de trei ani consecutivi, şi un secretar general, ales pe o perioadă de şapte ani. Cea dintâi conducere (Ion Ghica, preşedinte, G. Sion, D. A. Sturdza, P. S. Aurelian, vicepreşedinţi, A. I. Odobescu, secretar general) a fost aleasă la 2/14 iulie 1879.

Până în 1948, Academia Română a fost condusă de personalităţi de seamă ale culturii române, între care: Ion Ghica (13 ani), George Bariţiu, primul reprezentant al Transilvaniei aflat în fruntea instituţiei academice, Petru Poni, Anghel Saligny, Iacob C. Negruzzi, Constantin I. Istrati, Emil Racoviţă, Ioan Bianu, Alexandru Lapedatu ş.a. Ca secretar general s-a distins cu deosebire Dimitrie A. Sturdza, care a deţinut această funcţie timp de 29 de ani, între 1885 şi 1914. Conform statutului, sesiunea generală avea loc primăvara şi dura 25 de zile, şedinţele ordinare urmând să se desfăşoare în fiecare săptămână, cu excepţia a două luni în timpul verii. Până în 1898, Academia Rromână a funcţionat în clădirea Universităţii, la 3/15 martie 1898 fiind inaugurat localul său propriu din Calea Victoriei, unde se află şi astăzi.

*****

sursa: Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol.I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: