Anul 1918 în istoria românilor

Realizarea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost rezultatul acţiunii românilor în condiţiile favorabile create de sfârşitul Primului Război Mondial, când Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar dispăreau de pe harta Europei.

Declanşarea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 era, de fapt, mai mult o lovitură de stat prin care bolşevicii puneau mâna pe putere. Consiliul Comisarilor Poporului, condus de V.I. Lenin, adopta Decrerul asupra păcii, prin care se exprima hotărârea de a se scoate ţara din război, şi Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, care recunoştea dreptul acestora la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. În baza acestui principiu, o parte din teritoriile ocupate de Imperiul Rus îşi vor proclama independenţa.

Prima provincie românească care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. În 1917 s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, care va coordona mişcarea de eliberare a Basarabiei. Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni reunit la Chişinău (noiembrie 1917), acesta proclamă autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, hotărăşte constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ al Basarabiei, Sfatul Ţării, condus de Ion Inculeţ. Realizarea deplină a autonomiei se înfăptuia prin proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (decembrie 1917), membră cu drepturi depline în cadrul Republicii Federative Ruse.

Situaţia se agravează odată cu lovitura de stat bolşevică, urmată de destrămarea armatei ruse. Pentru a se pune capăt anarhiei şi dezordinii provocate de soldaţii ruşi în retragere, se cere sprijinul armatei române. Aceasta va restabili ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării, ceea ce va determina guvernul Rusiei Sovietice să întrerupă relaţiile diplomatice cu România.

În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (4 februarie 1918), iar la 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat cu majoritate de voturi hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

În timpul primei conflagraţii mondiale, Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară. Începând din toamna anului 1918, situaşia provinciei s-a înrăutăţit. În contextul reorganizării Imperiului pe baze federative, autorităţile habsburgice vehiculau teza anexării Bucovinei la Galiţia. De asemenea, Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei, ameninţând cu intervenţia militară. În octombrie 1918, la iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, a fost convocată la Cernăuţi o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti, care a ales Consiliul Naţional. Ca lider politic al acestuia a fost ales Iancu Flondor. Ameninţarea ucraineană l-a deterrninat pe acesta să ceară sprijinul armatei române. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţi ai românilor, polonezilor, germanilor şi rutenilor, votează unirea cu Regatul României. Austria recunoaşte unirea României cu Bucovina prin tratatul de la Saint-Germain.

În ceea ce priveşte Transilvania, încă de la începutul Primului Război Mondial s-au diversificat mijloacele de luptă ale românilor pentru unirea cu ţara, activitate coordonată de Partidul Naţional Român (P.N.R.). În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat. P.N.R. proclamă la Oradea independenţa naţională a românilor din cadrul Dublei Monarhii, iar la 12 noiembrie 1918 se formează Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), cu sediul la Arad, având rolul de a coordona, ca organ unic, mişcarea naţională a românilor transilvăneni. După modelul acestuia, s-au constituit consilii şi gărzi locale în Transilvania. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania.

Pentru a da expresie voinţei românilor transilvăneni, C.N.R.C. decide convocarea unei mari adunări pentru 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Marea Adunare Naţională se deschide sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti, în prezenţa a 1228 de delegaţi, a episcopului ortodox Miron Cristea, a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu şi a peste 100 000 de persoane. Vasile Goldiş va citi Rezoluţia Unirii cu România (a promovat principii democratice, egalitatea minorităţilor cu naţiunea română, votul universal, libertăţi cetăţeneşti). A doua zi au fost alese organele provizorii ale puterii de stat Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. Ungaria recunoaşte unirea prin Tratatul de la Trianon (1920).

Marea Unire din 1918 încununa aspiraţiile de veacuri ale românilor de a trăi într-un singur stat, fiind rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295 049 km2 şi o populaţie de 18 milioane de locuitori, va fi recunoscut pe plan intemaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris, în anii 1919-1920.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: