Arhive lunare: mai 2012

Nero şi imaginea sa

Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n.  La nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.

Continuă citirea →

Platon – Banchetul sau Despre iubire

Banchetul   Cel mai cunoscut, poate, dintre dialogurile lui Platon, lucrarea nu este totuşi un dialog, ci o succesiune de discursuri baroce, pitoreşti. Gravul, chiar sublimul, urmează comicului şi chiar farsei. Teoretic, liric, teatral, Banchetul este, cu toate acestea şi în acelaşi timp, un text central pentru filosofie. Este vorba despre iubire, dar tocmai astfel se defineşte şi filosofia pe sine: iubire (şi nu posedare) de înţelepciune.

Continuă citirea →

Neagoe Basarab – voievodul cărturar, ctitor la Curtea de Argeş

Mulţi dintre cei care au condus ţara noastră s-au îngrijit ca meşterii cei mari să construiască cetăţi, case şi alte zidiri măreţe. Adică s-au îngrijit să împodobească ţara şi să facă viaţa oamenilor mai uşoară şi mai plăcută. Acum vreau să vă povestesc despre un voievod care a înălţat una din cele mai minunate zidiri din ţara noastră şi chiar din alte ţări: mănăstirea din Curtea de Argeş. Acest voievod s-a numit Neagoe Basarab. El a fost un voievod bun şi un mare înţelept.

Continuă citirea →

Maria, regina Scoţiei – vinovată de moartea soţului ei?

S-au căsătorit din dragoste, tânăra regină plină de viaţă şi înaltul şi chipeşul ei văr vitreg. La câteva luni de la căsătorie, Maria, regina Scoţiei, era profund dezamăgită. Oare a fost ea vinovată de moartea soţului ei, doi ani mai târziu?

Continuă citirea →

Articolul în care a fost tipărit, pentru prima dată, numele lui Vincent Van Gogh

În 1888, în ajunul Crăciunului, în timp ce Paul Gauguin era oasptele său, fără un motiv anume, Vincent Van Gogh a luat un brici cu care a vrut să-l rănească pe prietenul său. Paul fuge înspăimântat şi petrece noaptea într-un hotel. Între timp, Vicent îşi taie lobul urechii şi îl dă unei dame de companie pe nume Rachel. Le Forum republicain a anunţat astfel arlezienilor evenimentul:

Continuă citirea →

Drama lui Van Gogh

„În seara de 23 decembrie [1888], o duminecă, vrând să ia puţin aer, Gauguin iese singur. Nici nu se gândeşte să-l ia pe Vincent cu el. S-a zis de acum înainte cu tovărăşia lor. Va pleca a doua zi. Dar de-abia traversează Gauguin piaţa Lamartine, că aude în spatele lui un pas mărunt, grăbit şi sacadat pe care-l cunoaşte bine. Se întoarce chiar în clipa când Vincent se năpusteşte asupra lui cu un brici în mână. Gauguin îl măsoară pe Vincent cu privirea sa aproape magnetică –  „ochii unui om venit de pe planeta Marte”, spune Vincent. Vincent se opreşte, pleacă capul. „Tu eşti tăcut, dar şi eu voi fi la fel” spune el, apoi reia, alergând, drumul spre casă.

Continuă citirea →

Civilizaţia miceniană şi Troia

Razboinici micenieni pregatindu-se de lupta

Caracteristice pentru civilizaţia miceniană sunt aristocraţia sa războinică şi oraşele fortificate. Legenda Troiei ilustrează foarte bine trăsăturile definitorii ale acestor regate beligerante.

Continuă citirea →

Virginia Woolf (1882–1941) – Fericirea supărată (ultima parte)

Gaşca din Bloomsbury   Virginia şi Vanessa, eliberate de tatăl lor, ca şi de fraţii vitregi abuzivi, între timp căsătoriţi, se instalează în Bloomsbury, cartierul londonez în care trăiesc numeroşi studenţi străluciţi, prieteni de-ai lui Thoby, nonconformişti care se distrează încălcând regulile societăţii şi răsturnându-le pe cele ale artei. Casa devine locul lor de întâlnire şi locul de naştere a ceea ce va rămâne în istorie sub numele de „grupul din Bloomsbury“.

Continuă citirea →

Virginia Woolf (1882–1941) – Fericirea supărată (prima parte)

Imaginea tristeţii e asociată de obicei cu Virginia Woolf, înţepenită în ipostaze melancolice, în fotografii aproape mai cunoscute marelui public decât însăşi opera ei, şi cu siguranţă mai bine ştiute decât existenţa ei. Dar Virginia Woolf iubea fericirea, viaţa, mondenităţile şi frivolitatea. Îndrăgostită de libertate, a luptat pentru a se elibera de constrângerile care înlănţuiau femeia în era victoriană. În loc să devină o soţie devotată căminului, şi-a pus ochii pe un intelectual care va înţelege sacerdoţiul ei, scrisul. Cuplul n-a avut copii, dar Virginia s-a dăruit cu trup şi suflet celor unsprezece romane, un eseu, o piesă de teatru şi câteva sute de articole.

Continuă citirea →

Pierre Abelard – scurtă biografie

Pierre Abelard (1079-1142) – teolog şi filozof francez. Fiu al unui cavaler, a renunţat la moştenire pentru a studia filozofia. A devenit profesorul particular a lui Heloise, nepoata unui canonic din Paris, prin 1114. Cei doi s-au îndrăgostit, Heloise a rămas însărcinată şi s-au căsătorit în secret. Unchiul ei a ordonat castrarea lui Abelard, după care acesta a devenit călugăr, iar Heloise călugăriţă.

Continuă citirea →

Octavian Goga – Portret subiectiv

„Cu mutra lui de broscoi simpatic şi fantezist ce scuipa formule literare în loc de venin, Goga, deşi înregimentat în Partidul Naţional ca toţi românii de dincolo de Carpaţi, nu se împăca cu coreligionarii săi politici, pe care, cu Maniu în cap, îi dispreţuia.

Continuă citirea →

Iuliu Maniu – Portret subiectiv

„Cine va încerca să scrie istoria vremurilor ce au urmat unirii cu Ardealul, va fi foarte nedumerit faţă de Iuliu Maniu şi cine nu l-a cunoscut în piele şi oase nu va putea dezlega această enigmă pe două picioare. Influenţa lui politică a fost covârşitoare în primele două decenii ale României întregite, deşi de pe urma lui n-a rămas lucru mare.

Continuă citirea →

Ion Mihalache – Portret subiectiv

„Ion Mihalache, căpitan demobilizat, învăţător de duzină, dar trepăduş ambiţios, din care slăbiciunea Regelui Ferdinand trebuia să facă un ministru cu cămaşa afară din pantaloni şi cu mintea înăuntrul lor […]

Continuă citirea →

Petre P. Carp – Portret subiectiv

„Lumea s-a întrebat mereu cum a fost cu putinţă ca un om cu însuşiri superioare să fi lăsat în urma lui o operă atât de sterilă? Cu cât mă gândesc mai mult la această existenţă, cu atât îmi apare mai clară o singură explicaţie: într-o lume care mergea tot mai mult spre democratizare, Carp şi-a făcut iluzia că se poate organiza şi dezvolta România Mică pe o bază reacţionară. […] Din această antinomie derivă toată nepotrivirea între concepţiile lui Carp şi instinctul permanent al ţării, ea explică totodată de ce, trăind în vremuri în care s-a făcut independenţa, regalitatea, organizarea internă a vechiului regat, întregirea neamului şi marile reforme democratice, Carp nu a ştiut să lege numele lui de nici una din aceste glorioase, epocale înfăptuiri.

Continuă citirea →

Nicolae Titulescu – Portret subiectiv

„Bietul Take! O fi făcut el multe boacăne şi multe prostii în viaţa lui, dar le-a plătit toate prin câte l-a făcut să sufere Titulescu în acel Minister Averescu.

Continuă citirea →