Marlene Dietrich – Mamă isterică şi brutală (I)

Cine era Marlene Dietrich? Asta e întrebarea pe care i-ar fi plăcut să vadă că ne-o adresăm, o enigmă pe care s-a străduit s-o construiască de-a lungul întregii vieţi, controlându-şi sever propria imagine, măsurându-i impactul în sufletul celor apropiaţi, inclusiv al fiicei sale, Maria. Îngerul albastru îşi mai pierde din pene, de-a lungul celor opt sute cincizeci de pagini ale biografiei pe care Maria Riva i le consacră dupã moartea ei, dar misterul rãmîne. De parcă fiica Marlenei nu se mai putea desprinde de ascendentul legendei Dietrich. „Mama mea, această autoritate a vieţii mele“, a meditat ea deasupra sicriului defunctei. Iluzionistă şi actriţă chiar în relaţiile omeneşti, Marlene a interpretat rolul de mamă; fata ei era să moară din cauza asta.

Voinţa unui destin special

Marlene s-a născut în 1901. Un secret atât de bine păstrat, încât doar la moarte a putut fiica să-i cunoască adevărata dată a naşterii. Maria-Marlene s-a născut sub numele de Magdalena Dietrich la Schöneberg, în districtul Berlin, într-o familie înstărită unde ea e cea de-a doua fată. La 7 ani, îşi pierde tatăl, despre care va vorbi puţin, mai degrabă amintindu-l pe tatăl vitreg, care se instalează în casa familiei pe când ea are 11 ani. Încă din adolescenţă, rămâne fascinată de bărbaţi, printre care, în primul rând, de tatăl vitreg, ofiţer prusac, la fel ca părintele mort. Dar dispare şi acesta, ucis în luptele din 1916. Marlene nu plânge după el. Deja îi e groază de lacrimi, de slăbiciune. Va munci toată viaţa pentru a se arăta puternică şi va reuşi — până la punctul în care forţa se confundă cu asprimea, ca să nu spunem cu monstruozitatea.

Afişează foarte devreme un temperament afurisit şi vrea să fie altfel decât restul familiei. La 13 ani, le pretinde tuturor să-i spună „Marlene“, tot aşa cum la 25 de ani la va impune s-o cheme doar pe numele de familie „Dietrich“, vorbind de ea însăşi la persoana a treia. Sora sa e o fetişcană placidă, mama o văduvă demnă, în schimb, Marlene visează de timpuriu la un destin măreţ şi la amoruri pătimaşe. Jurnalul intim de la 15 ani arată că e îngrijorată de problema eternităţii sentimentale: „Nu reuşesc să mă bucur de clipele rare de fericire, fiindcă îmi spun mereu: de ce să începi să iubeşti? Oricum, n-o să dureze, iar apoi o să fiu încă şi mai tristă.“ Rezolvă rapid ecuaţia, acumulând pasiuni fulger, urmate de despărţiri prompte.

La 18 ani, şederea la Weimar, patria lui Goethe, nu rezolvă nimic, din păcate, pentru mama ei: profesorul de vioară destinat să-i deschidă cariera muzicală devine primul amant. „Un eveniment care mi se părea deja penibil“, îi va spune Marlene fiicei sale, care va şti mereu totul despre intimitatea mamei, precum şi despre dezgustul ei paradoxal pentru „chestia aia obligatorie“.

Marlene îşi va învăţa amanţii să aibă cu ea „relaţii ca între lesbiene“, ca să reluăm termenii scriitorului Erich Maria Remarque, care i-a promis asta, cu multă amabilitate, după ce-a înţeles despre ce e vorba… prin forţa lucrurilor, ce-i drept. Marlene îi va povesti fetei: „Cînd mi-a zis că-i impotent, m-am gândit pe loc: ce bărbat delicios!“. Delicii care explică cei trei ani ai legăturilor dintre ei, nu lipsiţi de infidelităţi din partea actriţei. A fi un model sexual şi a rămâne astfel a constituit o prioritate pentru Dietrich, chiar dacă familia devenea singura ei oglindă.

Mamă din calcul

Josephine Dietrich, fata cuminte a unui giuvaergiu, măritată cu cine trebuie, ştie prea bine că fiica Marlene nu e uşă de biserică: la 20 de ani, după ce-a picat la examenul de muzică, se îndreaptă spre teatru, fără a reuşi să urmărească integral celebrele cursuri ale lui Max Reinhardt, spre deosebire de ceea ce va spune ea însăşi, de-a lungul întregii vieţi. (Întrucât nu trebuia să se ruşineze de această elevă fictivă, interesatul nu va dezminţi niciodată în mod oficial.)

Marlene Dietrich, Rudolf Sieber si fiica lor, Maria

În Berlinul anilor de exaltare, Marlene pluteşte prin mediile artiştilor, în căutare de roluri mici şi plăceri mari: stau mărturie rochiile transparente şi eşarfele cu pene care i se revarsă din dulapuri! Atunci când îl întâlneşte pe regizorul Rudolf Sieber — nu un aristocrat, dar un bărbat relativ convenabil, spre deosebire de numeroşii amanţi precedenţi —, Josephine încurajează insistent măritişul, în speranţa că fata ei se va cuminţi. Dar, vai! La data de 17 mai 1923, Marlene, de 21 de ani, şi Rudolf, de 27, se căsătoresc într-adevăr, însă numai pentru a petrece mai vârtos împreună prin cabarete, până în zorii zilei. Se mai întâmplă ca Marlene să doarmă pe la alţii; Rudolf înghite în sec, deja depăşit de situaţie, conştient că s-a însurat cu o imagine, mai degrabă decât cu o parteneră. Exigentă, capricioasă, debordantă, îl obligă să recunoască faptul că decadenţa echivalează aproape cu o acţiune militantă, în contextul cultural al Germaniei din acea epocã. Marlene îl iubeşte pe Rudolf, aşa zice ea, dar are o concepţie foarte personală despre relaţia conjugală. Josephine, care priveşte cuplul destrămat cu un ochi sever, o încurajează să devină mamă: dacă rămâne gravidă, responsabilităţile o vor linişti pe fata ei.

Maria se naşte la 13 decembrie 1924, dată care, de asemenea, va cunoaşte modificări, fiindcă, minţind în legătură cu propria sa vârstă, Marlene va trebui să extindă înşelăciunea şi asupra fiicei. Maria învaţă să tacă din gură, atunci când mama o prezintă ca „foarte matură pentru cei 5 ani ai ei“, când ea, de fapt, are 8. Învaţă, de asemenea, încă de tânără, să se simtă vinovată: pentru pieptul căzut al mamei, pretins rezultat al alăptării, ca şi pentru cezariana oribilă, care era cât pe ce s-o pocească.

Marlene joacă pentru scurtă vreme rolul de mamă burgheză, în frumoasa locuinţă unde e suverană, apoi îşi reia locul de muncă, în lumea crâşmelor de noapte berlineze, uneori împreună cu soţul, alteori fără. E începutul unei relaţii materne furtunoase: ba e mamă posesivă (îşi striveşte fata sub sărutări), ba e mamă fantomă (trece pe fugă), Marlene e mereu devoratoare. Declară în 1926: „Acest copil e singura mea comoară. Nu posed nimic altceva pe lume.“

O mamă hermafrodită

Marlene dovedeşte încă din adolescenţă o energie debordantă şi o sexualitate la fel de dezlănţuită: trăieşte ca o furtună, adoră fără a avea timp să iubească, le spune tuturor „iubirea mea“, pentru a-i uita îndată. Seducătoarea dinainte de Îngerul albastru (1930) îşi încearcă norocul în toate direcţiile, dar nu se menajează câtuşi de puţin pentru rolul de prim-plan: acela de regină a nopţii şi a ambiguităţii.

Măritată, dar liberă, burgheză, dar destrăbălată, inaccesibilă, dar damă de lux, nu-şi ascunde fascinaţia pentru travestiţi şi prostituate, colegii de serviciu din subterană. Rudolf se resemnează, mai mult sau mai puţin complice; Maria nu se va mira decât mai târziu că a văzut-o pe mama ei întorcându-se acasă în zori, cu o blană de vizon pe braţ, în vremea când toată ţara moare de foame.

Josef Von Sternberg si Marlene Dietrich

Până la urmă, se va întoarce cu alt bărbat la braţ, într-o bună dimineaţă: regizorul Josef von Sternberg. El îi oferă primul rol, cel mai bun, acela din Îngerul albastru. Urmează şapte filme banale, până la despărţirea lor din 1935, iar Marlene Dietrich va rămâne femeia unui singur film, chiar dacă luptă împotriva acestei evidenţe, şi se va dedica până la urmă exclusiv cântatului. A fost cu atât mai grozavă în Îngerul albastru şi în ochii mentorului, cu cât a hotărât ea însăşi costumaţia, a ales portjartierele şi celelalte accesorii, strânse în grabă de prin spelunci. Mai adevărată decât în viaţă, i-a făcut plăcere să încarneze această prostituată manipulatoare, în faţa camerelor lui Sternberg. Întorcându-se de la vizionare, ea declară solemn: „Dietrich e minunatã…!“

Foarte rapid, îl instalează pe Josef acasă, pregăteşte nişte ospeţe pantagruelice, care vor rămâne în istorie, cucerindu-şi atât soţul, cât şi amantul, ambii obligaţi să se acomodeze cu viaţa în trei. Rudolf îşi ia totuşi urgent o amantă, Tamara, pe care o va găzdui tot acasă. Ea va fi un înlocuitor de mamă pentru Maria, crescută de patru părinţi, dar singură Marlene fiind cocoşul în casă.

*****

sursa: Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009. Traducere din limba franceză realizată de Laszlo Alexandru

Un răspuns

  1. interesant. chiar am cautat pe net acum, niste melodii de ale ei.
    ii stiam tonalitatea groasa si vestita imagine cu port tigaretul in mana 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: