Teoria roesleriană şi netemeinicia ei

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile procesului de formare a naţiunilor şi a statelor naţionale, ideea de continuitate s-a transformat în problemă politică (cu ceea ce presupune ea – ipoteze, argumente, afirmaţii).

Începutul disputei în jurul continuităţii l-au constituit revendicările naţionale formulate de românii din Transilvania, în special prin Supplex Libellus Valachorum (secolul al XVIII-lea). Considerat cel dintâi program politic, memoriul se bazează pe scrierile Şcolii Ardelene, care fac referire la originea latină şi la vechimea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au ajuns să susţină, împotriva evidenţei, caracterul exclusiv latin al limbii române.

În replică, istorici şi geografi din Imperiul Habsburgic, interpretând unilateral şi fără 0 analiză critică câteva izvoare, au formulat teoria imigraţionistă. Teoria a fost sistematizată în 1871 de Robert Roesler, în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor, afirmând că poporul şi limba română s-au format la sud de Dunăre şi abia în secolul al XIII-lea au imigrat la nord de fluviul menţionat. Acest lucru ar explica, în opinia adepţilor acestei teorii, caracterul sudic (bulgăresc) al elementelor slave din limba română şi adoptarea creştinismului în varianta sa ortodoxă, slavă, precum şi prezenţa unor cuvinte asemănătoare cu cele din limba albaneză sau absenţa elementelor germanice din limba română.

Afirmaţiile teoriei imigraţioniste sunt următoarele:

– dispariţia (exterminarea) geto-dacilor în urrna războaielor cu romanii (101-102; 105-106);

– imposibilitatea romanizării Daciei în cei 165 de ani de stăpânire romană;

– dispariţia vechii toponimii dacice;

– vidul creat prin părăsirea Daciei în timpul lui Aurelian (cunoscuta retragere aureliană);

–  formarea poporului şi a limbii române la sud de Dunăre;

-elemente sud-slave prezente în limba română, cuvinte asemănătoare cu cele din limba albaneză, precum şi absenţa elementelor germanice din limba română;

-caracterul nomad al românilor, decurgând din ocupaţia lor de căpetenie – păstoritul;

-„ex silentio”: afirmaţia despre inexistenţa izvoarelor istorice care să ateste prezenţa românilor la nord de fluviu înainte de secolul al XIII-lea, deci înaintea venirii maghiarilor în Transilvania.

Firească pentru umaniştii români (Gr. Ureche, M. Costin), dar şi pentru cei străini (Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini), ideea de continuitate a dăinuit până în secolul al XVIII-lea. Începând cu secolul al XIX-lea, teoriei lui Robert Roesler i-au dat răspuns în epocă mai mulţi istorici, între care A.D. Xenopol sau B.P. Haşdeu, combătând-o cu numeroase argumente.

Continuitatea existenţei (vieţuirii) pe teritoriul Daciei poate fi susţinută atât cu argumente logice, cu toponime, hidronime, cât şi cu cele arheologice, rezultat al cercetărilor sistematice din secolul al XX-lea.

Toponimele (Apulum, Napoca, Potaissa), hidronimele (Alutus, Samus, Maris), precum şi inscripţiile din Dacia în care sunt prezente nume dacice şi romane sunt dovada indiscutabilă a prezenţei geto-dacilor după cucerirea romană. Se contrazice astfel afirmaţia lui Eutropius despre „exterminarea geto-dacilor”.

La toate cele menţionate se adaugă prezenţa în trupele auxiliare a „cohortelor” şi „alelor” dacice, răscoalele repetate ale acestora şi descoperirile arheologice (aşezări şi necropole, care prin obiecte şi ritul incineraţiei adeveresc existenţa geto-dacilor).

Retragerea aureliană trebuie înţeleasă ca părăsirea Daciei romane de către armată, funcţionari şi oamenii din aparatul administrativ. După cum menţionează istoricul Vasile Pârvan în lucrarea Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, ţăranii au rămas pe peticul lor de pământ, având alături elementele romanizate sau în curs de romanizare (exemplu – dacii liberi).

Tezaurele monetare (a căror acumulare începe înainte de retragerea aureliană), descoperirile arheologice (aşezari şi necropole), răspândirea creştinismului (majoritatea cuvintelor sunt de origine latină: „biserică”, „Dumnezeu”, „înger”, „cruce”) sunt dovezi ale continuităţii daco-romane.

Răspândirea creştinismului la nord de Dunăre, fără ca factorul politic să intervină, este atestată de numeroase obiecte creştine descoperite, precum cele de la Biertan (fragment dintr-un donariu de bronz din secolul al IV-lea, cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui’ („eu Zenovius am făcut această ofrandă”), al cărui disc conţine monograma lui Hristos), Porolissum (templu păgân, transformat în lăcaş creştin), Apulum, Drobeta. Astfel, putem afirma că faţă de popoarele din jurul Daciei, poporul român s-a născut creştin în mod spontan, odată cu formarea romanităţii.

Cât despre inexistenţa izvoarelor istorice despre români la nord de Dunăre înainte de venirea maghiarilor, considerăm că Gesta Hungarorum şi Cronica lui Nestor, care îi menţionează pe români, sunt izvoare demne de crezare, infirmând ipoteza teoriei roesleriene.

Din secolul al XVIII-lea, consideraţii pur politice, de explicare a unei dominaţii stăine asupra teritoriului transilvănean provoacă 0 discuţie: au sau nu românii drepturi egale cu ceilalţi locuitori? Istoricii afirmă că, în loc să fie dat un răspuns categoric, bazat pe 0 realitate şi pe mărturiile existente, au fost emise doar ipoteze, cu urmări negative asupra naţiunii aflate în discuţie.

Astfel, erau deservite interese de cu totul alt ordin decât cele puse în slujba adevărului istoric.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

3 răspunsuri

  1. Daca asa stau lucrurile, de ce in toata istoriografia statelor vecine, si nu numai, nu se fac mentiuni despre organizari statale sau incipiente ale romanilor pe acest teritoriu pana in sec 14. In scrierile tuturor puterilor din zona ( inclusiv a Imperiului Bizantin si a Romei ) apar mentionate regatele sau organizarile statale ale: gotilor, hunilor, avarilor, gepizilor, bulgarilor ( apropo’, acestia au stapanit Dobrogea, sudul Romaniei de azi si chiar si Moldova cateva sute de ani. Prea putin se scrie in Istoriografia Romaneasca despre acest lucru. Fratii Asan nu erau Romani, resedinta lor era la sudul Dunarii si nu stim cum de au fost ” inventati ” de istoricii nationalisti ca fiind romani. Numele Asan insisi era probabil Hassan, sau asa ceva. Regatele Bulgarilor apar foarte clar in scrierile vremii, cu detalii capitale, harti, regi si au lasat si urme palpabile, resedinte, etc ).

    Intrebare: unde sunt urmele lasate de organizarile romanilor ( sau vlahilor ), chiar si incipiente, asezarile, capitale, harti, scrieri, batalii, etc in perioada dintre retragerea Aureliana si primele Marci organizate de regii Ungariei cu numele mai tarziu de Valahia si Moldova

    1. scrii numai tampenii. ce vrei sa spui tu prin asta?

      1. Migratoru are dreptate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: