Nero şi imaginea sa

Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n.  La nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.

O imagine deformată

În general, posteritatea n-a dovedit mai multă îngăduinţă faţă de Nero decât aceia care, în iunie 68, l-au constrâns să-şi pună capăt zilelor, ultimul cezar din dinastia iulio-claudiană trebuie că şi-a avut partizanii săi pătimaşi. Dar, după dispariţia acestora, cu trecerea vremii, s-a statornicit imaginea unui Nero monstru criminal, nebun sîngeros, care i-a trimis la moarte pe ai săi şi a dat foc Romei din pură plăcere. Deseori, s-a afirmat că Nero ar fi fost la originea acelui incendiu survenit în 64, pe care l-ar fi provocat cuprins de nebunie. Omul de rând continuă să vadă în Nero un monarh piroman, un înger căzut, un fel de Dracula avânt la lettre. Această reputaţie se înscrie, de altfel, într-o tradiţie : s-au mai „bucurat” de ea şi alţii, atât înaintea lui, cât şi după el. Caligula — sau Gaius, cum se numea în realitate — este, în această privinţă, paradigma însăşi a împăratului psihopat.

Contemporanii lui Nero, deşi i-au judecat cu asprime actele, par să fi fost, totuşi, mai puţin impresionaţi de crimele suveranului lor decât generaţiile care au urmat. Aceasta pentru că, într-adevăr, literatura a pus repede stăpânire pe personaj. Cât despre mărturiile extra-literare — inscripţii, papirusuri sau documente dovedind activitatea administrativă imperială —, trebuie să spunem că ele contribuie doar parţial şi numai la nuanţarea acestei imagini negative ivite dintr-o voinţă de condamnare fără drept de apel. Când „tiran al universului”, când „duşman al speciei umane”, Nero nu apare, în cel mai bun caz, decât ca un despot vanitos. Stoicii din epoca Flavienilor, apoi scriitorii din secolul Antoninilor vor pune accentul pe dezechilibrul şi iresponsabilitatea în anumite privinţe ieşite din comun ale acestui om. În epoca lui Suetoniu, această imagine sumbră este deja cristalizată: Nero a devenit un împărat infam şi blestemat. Tacit îşi spusese cuvântul. Acela pe care Racine îl va numi mai tîrziu „cel mai mare pictor al antichităţii” adăugase într-adevăr o tuşă portretului, o tuşă decisivă care va întuneca şi mai mult modelul: căci, sub privirile zeilor, în timpul unui praznic sfânt, Nero al lui Tacit îl va ucide pe Britannicus, fratele său adoptiv, fără a-i da măcar răgazul să-şi îmbrăţişeze surorile; şi aceasta după ce-l va fi pângărit. Un pas hotărâtor a fost astfel făcut. Începând de acum, împăratul va deveni repede un monstru, în sensul tehnic, conferit de auguri acestui cuvânt: o fiinţă anormală creată de zei cu scopul de a-i avertiza pe muritori asupra uriaşului pericol care-i pândeşte.

Antichristul?

În cele din urmă, totul devine legendă. Mediile iudee, şi în special cercurile scriitorilor creştini nu-i vor ierta persecuţiile la care au fost supuse; vor face, aşadar, din Nero, o figură de Apocalips. Augustin afirmă că el a atins culmea dezmăţului şi a cruzimii (Cetatea lui Dumnezeu, 5, 19), iar Ioan Chrysostomul vede în el simbolul viciului şi al barbariei. Creştinii nu puteau ierta faptul că Nero se proclamase salvatorul lumii: în opinia lor, doar Iisus şi-ar fi putut revendica un asemenea titlu. 

În acest climat de ostilitate generală, unii au sfârşit prin a-l „proclama” pe împărat fie Anticristul, fie vestitorul acestuia. Lactanţiu, Augustin şi Ioan Chrysostomul au combătut aceste teze, pe care le regăsim la Victorinus din Poetovio, Commodianus şi Sulpicius Severus. După Augustin, anumiţi creştini afirmau că Nero va reapărea sub înfăţişarea Anticristului; alţii credeau că împăratul nu murise, ci fusese răpit şi ţinut ascuns pentru a fi reaşezat, mai târziu, în drepturile regatului său (Cetatea lui Dumnezeu, 20, 19, 3). Ioan Chrysostomul, ca şi Augustin, respingea aceste ipoteze, dar considera totuşi că fiul Agrippinei fusese, în timpul vieţii, un soi de precursor al Anticristului, având misiunea să demonstreze, prin actele sale, ceea ce acesta din urmă va însemna, atunci când va veni pe Pământ, la sfârşitul timpurilor, înainte de triumful definitiv al lui Hristos. Certitudinea că Nero era într-adevăr Anticristul, sau cel puţin arhetipul lui, a dăinuit până în Evul Mediu. Spre sfârşitul antichităţii, autorul necunoscut al Apocalipsului lui Ioan a dezvoltat tema fiarei, al cărei număr, 666, era obţinut adiţionând cifrele corespunzătoare literelor rezultate din transcripţia ebraică a numelui Nero Caesar. Deoarece absolut nimeni nu putea să indice cu exactitate amplasarea mormântului lui Nero, în pofida datelor furnizate de Suetoniu, ideea a câştigat tot mai mult teren.

În toată perioada Evului Mediu, au proliferat cele mai bizare legende. Unii făceau din Nero o fiinţă monstruoasă care dădea naştere unei broaşte, alţii vedeau în el diavolul în persoană. Ba mai mult: ciorile care zburau în jurul copacului crescut pe presupusul mormânt al Domitiilor erau luate drept duhuri rele. Papa Pascal al II-lea (1099—1118) a fost chiar constrâns să distrugă acest presupus monument al Domitiilor şi să înalţe în locul lui o capelă, căci superstiţiile epocii vedeau în acele păsări o încarnare a sufletului lui Nero, care nu şi-ar regăsi liniştea decât odată cu întoarcerea lui Iisus pe pămînt. Chiar în 1900, la Ancona, se povesteau legende despre apariţiile diabolice ale împăratului, în 1975, o tânără germană a vrut să fie exorcizată, convinsă fiind că a auzit glasul lui Nero. Aşadar, şi azi încă, mai rămânem credincioşi acestei reprezentări apocaliptice a unui Nero dement. O dovadă sigură ne furnizează cinematografia, care, cu mici nuanţe, a făcut din împărat un personaj asemănător celui schiţat de Jean Rouge: „Nero este împăratul semi-nebun şi sângeros descris de Tacit, Suetoniu şi Dio Cassius […]: asasinul fratelui său vitreg, al soţiei, al mamei, al preceptorului său şi al atâtor altora; desfrânatul care necinstea femeile şi tinerii, care îl lua în căsătorie pe unul dintre liberţii săi, histrionul care se producea în teatre şi la concursuri”.

Nero trebuie reabilitat?

Dacă unele monografii moderne, redactate în majoritatea lor de nespecialişti, sunt tributare acestei imagini tradiţionale a lui Nero, alte biografii romanţate păcătuiesc prin excesul contrar. În asemenea biografii favorabile lui Nero, împăratul apare fie ca un sfânt, fie ca un prieten al săracilor. În ceea ce-i priveşte, istoricii, ţinând seama de toate mărturiile de care dispunem, încearcă să-şi nuanţeze evaluările. Dar munca lor sfârşeşte deseori printr-o anumită reabilitare a împăratului. Cu sau fără intenţie. Astfel, din dorinţa de a reliefa continuitatea unei administraţii care nu întotdeauna s-a dovedit a fi rea, istoricii sunt uneori ispitiţi să se aventureze dincolo de obiectivele lor iniţiale, fără a întrevedea întreaga măsură a acestor extrapolări.

Ar fi desigur absurd să susţinem că Nero a fost un împărat competent şi un om echilibrat. Dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să restabilim adevărul şi să netezim un teren încărcat de o mulţime de legende şi tradiţii îndoielnice. Cu toate că şi-a ucis mama, soţia, preceptorul, Nero nu este totuşi vinovat de toate crimele care i s-au atribuit. Pe de altă parte, unele mărturii antice au prezentat într-o manieră caricaturală dezmăţul şi excesele sale de histrion. Nero n-a acţionat întotdeauna doar în funcţie de capriciile sale. A fost un strateg şi un tactician, care a ştiut să se înconjoare de prieteni şi sfătuitori utili. Din acest punct de vedere, dezechilibrul său psihic nu trebuie separat de modelul de guvernământ pe care s-a străduit să-l impună, şi nici „nebunia” sa nu trebuie desprinsă de opţiunile sale politice. Să fim bine înţeleşi: dacă îi vom recunoaşte lui Nero o doctrină şi o strategie, nu înseamnă că îl disculpăm, şi nici că-i justificăm crimele sau că îl dezvinovăţim de falimentul politicii pe care a dus-o. 

*****

sursa: Eugen Cizeck, Roma în timpul lui Nero, Ed. Politică, Bucureşti, 1986

Un răspuns

  1. bosuleanga suriu | Răspunde

    Cata apreciere pentru un articol din vremea de trista amintire !!! Nici o mentiune macar pentru miile de crime impotriva crestinilor sacrificati ca tapi ispasitori sau ucisi doar pentru deliciul unor slugi al celui rau…Din pacate miscarea neocomunista prezenta prin toate mijloacele, inclusiv massmedia e si mai categorica impotriva urmasilor lui Cristos….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: