Nicolae Titulescu – Portret subiectiv

„Bietul Take! O fi făcut el multe boacăne şi multe prostii în viaţa lui, dar le-a plătit toate prin câte l-a făcut să sufere Titulescu în acel Minister Averescu.

Pe Titulescu, Take-l considera ca un fiu sufletesc, şi cum Dumnezeu nu-i dedese copii, îşi revărsase asupra lui toată dragostea părintească. Îl mânca din ochi, îi admira toate însuşirile şi nu vedea nici un defect. Take punea mai presus de tot inteligenţa şi talentul oratoric şi socotea pe Titulescu ca cel mai inteligent şi mai elocvent român. Deşi avea mari însuşiri morale, printre care bunătatea şi fidelitatea faţă de prieteni, Take nu punea preţ pe ele, şi de altminteri, până în 1920, Titulescu nu-i dedese nici o dezamăgire pe această latură.

Desigur că, cu talentele sale, cu abilitatea sa şi cu totala sa lipsă de scrupule, Titulescu ar fi ajuns şi fără sprijin, dar nu e mai puţin adevărat că Take i-a înlesnit calea şi l-a împins de umeri, în cariera lui politică. Cea mai elementară pudoare sufletească ar fi cerut de la Titulescu cel puţin recunoştinţă pentru nemărginita dragoste pe care protectorul său i-o arătase până atunci, în clipele în care începuse să se zbată sub călcâiul nemilos al tânărului parvenit.

Dar Titulescu nu era nurnai un om fără c…. dar şi un om fără inimă. L-am văzut fără o lacrimă la moartea mamei sale, refuzând să o vadă în ultimele ei ceasuri şi după ce încetase din viaţă, sub pretext că boala şi moartea erau cele două lucruri cu care nu se putea împăca, şi deşi venisem la el să-i aduc un cuvânt de mângâiere, rn-a rugat să vorbim de altceva. De notat că nu era certat cu răposata, cum s-ar putea crede şi că-mi spusese în mai multe rânduri că mumă-sa era singura fiinţă pe pământ, pe care o iubea…

Mi-am dat seama îndată după intrarea lui Titulescu în Ministerul Averescu, în iulie, de schimbarea sentimentelor sale faţă de Take. Lămurirea complectă a avut loc în casa lui de la şosea, cu prilejul unei lungi şi excelente mese pe care am luat-o împreună, numai în doi. După o zi năbuşitoare, cum sunt zilele de vară în Bucureşti, convenisem să cinăm împreună la răcoare, ca să stăm de vorbă. A venit să mă ia la Minister pe la ora 8 1/2 şi sub pretext că nicăieri nu puteam fi mai în linişte (nevastă-sa era plecată nu ştiu unde), m-a dus la el acasă. În timpul mesei am vorbit de multe, iar la cafea a adus-o despre Take Ionescu.

Un ceas şi jumătate a ţinut să-mi explice, cu o formidabilă vervă, trebuie să o recunosc, cât iubea el pe Take şi cât îl admira. După ce mi-a enumerat, fără milă, toate însuşirile pe care şeful său nu le avea atribuindu-i-le însă cu insistenţă pe toate, mi-a înşirat prilejurile pe care Take le avusese în lunga lui carieră “de a se înstăpâni pe situaţie” şi la care renunţase numai din bunătate, ca să nu supere sau să jignească pe alţii… “Mă, nu ştii cum îl iubesc eu pe omul ăsta, e de zahăr, dar cine l-a cunoscut numai în ţară n-a cunoscut nimic. Pe Take trebuie să-l vezi în străinătate, acolo e la largul lui. Să-l vezi, mă, la o masă mare, la Paris, de pildă la o masă, ştii, cu vedete mari, cu un mareşal la dreapta stăpânei casei, cu ambasadori, cu cardinali, cu Madame de Noailles. În aşa o sindrofie, lui bietul Take îi vine rândul, natural, cam pe la coada mesei.

Ei bine, crezi că vorbeşte mareşalul, ambasadorul, cardinalul sau doamna de Noailles? Doamne fereşte! Îi turuie gura numai lui Take, nu mai lasă pe nimeni să spună o vorbă, şi îi dă înainte cu melodiosul accent pe care-l cunoşti… Il est epatant, mon cher! … Toată lumea întreabă cine e, şi fiindcă nimeni nu ştie, tot felul de legende se nasc în jurul lui… Mă, tu nu-ţi dai seama cât îl iubesc eu pe Take, mă, ăsta e om! Dar la Londra să-l vezi! Să-l vezi în mijlocul oamenilor din City: mă, el nu pricepe nimic din treburile lor; ei nu pricep nimic din ce spune el, în englezeasca lui specială. Nu e nimic: toţi bancherii din Londra sunt convinşi că au a face cu un mare financiar care nu se explică bine! “Mă, îi face marţ pe toţi!”… Şi, după două minute de tăcere: “Mă, nimeni nu ştie cât îl iubesc eu pe Take şi nu o ştie nici el! „…

Mi-a mai povestit şi altele, şi după ce mi-a dovedit astfel cât îl iubea pe Take a început să vorbească de soţia şefului şi să-mi explice pentru ce nu o putea suferi. Fiindcă era proastă şi parvenită, fiindcă îşi bătea joc de bărbatu-său şi de prietenii lui, fiindcă se amesteca în toate şi le încurca pe toate, într-un cuvânt fiindcă era nenorocirea iubitului său Take… Şi dă-i, şi dă-i. Am aflat astfel că d-na Titulescu şi d-na Take Ionescu erau la cuţite, că ajunseseră să nu se mai vadă, şi că nu se mai înjurau decât prin telefon…

Cădeam din pod! Crezusem până atunci că Take Ionescu şi Titulescu erau ca două degete ale aceleiaşi mâini, şi-mi dam deodată seama că rosturile dintre ei se stricaseră rău. Cât am mai stat cu dânşii în guvern mi s-a părut totuşi că prăpastia era mai mult o crăpătură de suprafaţă, provocată de rivalitatea cucoanelor. Mult mai târziu mi-am lămurit resortul adânc şi ascuns care a împins pe Titulescu într-o vrăjmăşie fără cruţare împotriva tatălui său spiritual. N-au fost cucoanele; a fost ambiţia lui Titulescu de a juca un rol european, de a fi exponentul autorizat, şi singurul exponent al României peste graniţă. Prinsese gust de po1itică externă pe vremea pribegiei sale în Paris (1918-1919) şi toate străduinţele sale tindeau să mute hipertrofiata sa personalitate de pe modesta scenă balcanică pe care debutase, pe scenele cele mari din Apus. Temperament şi suflet de vedetă, nu se împăca cu o activitate de subordine şi se muncea deja în 1920 să ajungă la rolurile internaţionale şi să se amestece în politica mondială. România trebuia să-i servească numai de trambulină şi să-l arunce în sferele
superioare în care se hotărau destinele lumii…

În realizarea planului său, Take Ionescu era însă un mare obstacol, căci în cercurile diriguitoare din Occident, omul reprezentativ al României era Take, şi nu era loc pentrum doi. Trebuia să cureţe pe Take, ca să ajungă el.”

*****

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996, pag. 135-137

4 răspunsuri

  1. M-a dezamăgit acest portret al lui Titulescu. Eu rămăsesem cu impresia că trebuie să fie un om deosebit, singurul care a reuşit să negocieze ceva pentru ţara asta.

    1. Dar ce a reusit sa negocieze acest om deosebit pentru tara asta? Care au fost realizarile lui epocale care au impins Romania intr-o directie mai buna?Chiar daca sunt inclinat sa vad jumatatea plina a paharului, in 1940 cand NU AVEAM NICI UN ALIAT , sfartecarea Roamaniei a fost un dezastru.

  2. Nu imi amintesc sigur unde ,dar am citit undeva, ca Titulescu s-a luptat pentru catedra de drept civil la Facultatea de Drept din Bucuresti,dar Constantin Hamangiu a fost mai bun la examen decat el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: