Nicolae Filipescu – Portret subiectiv

„Ce ciudată soartă a avut acest om. Nu cred să se fi adeverit pentru nimeni mai bine decât pentru el vechea zicătoare: “Până nu moare, să nu zici niciodată despre un om că a fost fericit”.

Într-adevăr, până în ajunul morţii, nimic nu a părut mai fericit decât soarta lui Nicu Filipescu, care fusese înzestrat cu toate darurile şi cunoscuse toate izbânzile. Era frumos şi seducător, inteligent şi vorbea bine, scria cu talent, era capabil de muncă şi de energie, mânuia deopotrivă ironia care pe nesimţite surpa, şi vehemenţa care biciuieşte fară milă; avea simţul realităţilor, care de cele mai multe ori sunt triste, dar sufletul său, străin de orice melancolie, ştia să le biruie printr-un optimism organic şi printr-o comunicativă veselie.

Dealtminterea, toate îi reuşiseră în viaţă. Era bogat, deci la adăpostul nevoilor şi în măsură să-şi satisfacă toate gusturile, purta un nume mare într-o Românie în care prestigiul boieriei nu dispăruse încă şi în care îţi mai asigura, dacă nu privilegii formale, în orice caz indiscutabile prerogative morale.

Cuprins de patima politică, deşi lipsit de ambiţii, cel puţin de ambiţii mărunte şi vulgare, culesese fără greutate şi aproape fără să o vrea, toate onorurile şi toate satisfacţiile pe care politica le poate asigura unui om. Fusese parlamentar ascultat, adversar temut, ministru capabil, şef de partid iubit, şi mai presus de toate, exercitase aproape 30 de ani în viaţa partidului conservator o influenţă covârşitoare, care adesea părea împinsă până la capriciu şi până la fantezie. Socotindu-se printr-un aristocratic atavism mai presus de contingenţele banale, nesimţindu-se obligat să ţie seama de nimic şi de nimeni, înălţase pe cine voise, răsturnase pe cine nu îi plăcuse. Se jucase biruitor cu oamenii şi cu împrejurările.

În această viaţă plină de zbucium şi de patimi, bogată în atâtea contradicţii, în atâtea frământări de multe ori inutile, câteodată chiar regretabile, în mijlocul unor concepţii retrograde şi a unor idealuri perimate, Filipescu avusese însă ceva neîntinat, ceva sfânt, ceva ce trebuiau să îi recunoască şi cei mai înverşunaţi adversari: o credinţă nestinsă în întregirea neamului său.

Cu toate biruinţele momentului, restul vieţii lui era discutabil. Succesele conservatorismului erau aparente şi trecătoare, cele mai multe din idealurile pe care le reprezenta, valul crescând al democraţiei le cotropea şi le nimicea. Filipescu era apostolul convins al colegiilor restrânse, când votul universal triumfa; Filipescu era apărătorul îndărătnic al proprietaţii mari, în ajunul zilei în care expropierea era chemată să prefacă din temelie aşezământul nostru agrar şi social.

Pe de altă parte, în faţa neastâmpărului bolnăvicios al tânărului Filipescu, bătrânul Lascăr Catargiu spusese despre el încă de la începutul carierei sale: “Multe pozne are să ne mai facă băiatul acesta!” Şi, de fapt, viaţa politică a lui Nicu Filipescu se dovedise o neîntreruptă adeverire a acestei prevestiri pornită din psihologica intuiţie a boierului sfătos şi şiret de la Golăşei.

În destrămarea, întâi, şi în distrugerea pe urmă a partidului conservator, nimeni nu are o răspundere mai mare decât Filipescu. Prin impulsivităţile lui l-a sfărâmat în bucăţi, prin neputinţa sa de a se adapta vremurilor noi, prin rezistenţa sa împotriva cerinţelor timpului, l-a scos din viaţa publică a României. […] Cariera lui Filipescu fusese zgomotoasă, pe alocuri strălucită, dar era vulnerabilă şi în definitiv negativă.

În afară, însă, şi oarecum deasupra acestei activităţi în domeniul politicii interne, Nicolae Filipescu desfăşurase şi o altă activitate naţională. Încrezător în întregirea neamului, el închinase acestui ideal tot sufletul şi tot entuziasmul temperamentului său înflăcărat. Nu ştia când va veni ceasul unirii de veacuri aşteptat, şi nu aceasta îl preocupa. Pentru el chestiunea naţională nu era un prilej de reclamă personală, sau de meschine ambiţiuni, el ştia că ceasul acesta va suna cândva, că până atunci milioane de fraţi suferă peste munţi un jug apăsător, că singura lor mângâiere este aci, în vechiul Regat, că de la dânsul ei aşteaptă o mână de ajutor, la nevoie un sfat, la o răspântie politică îndemnul care te călăuzeşte, speranţa care te susţine. Şi aproape treizeci de ani nu a fost mişcare în Ardeal în care Filipescu să nu fi fost amestecat, nu a fost durere peste munţi pe care Filipescu să n-o fi împărtăşit, nu a fost conducător care să fi venit la Bucureşti şi care să nu fi găsit larg deschisă inima, casa şi punga lui Filipescu. Aproape treizeci de ani, de câte ori în Regat avea loc vreo manifestaţie naţională, vreo afirmare publică a revendicărilor noastre cu privire la Ardeal, numele lui Filipescu trebuia să apară. […]

Pe când mulţi oameni politici se sfiau să dezvăluie adevăratele lor gânduri şi adevăratele simţăminte, de teama relaţiilor noastre oficiale cu Austro-Ungaria şi a neajunsurilor pe care o atare atitudine ar fi putut să o aibe asupra carierei lor parlamentare sau ministeriale, Filipescu singur, aproape singur, ţinea ca toată lumea să ştie că între vanităţile trecătoare ale unei ascensiuni politice normale şi între mulţumirea sufletească de a sluji fără onoruri imediate o cauză superioară permanentă, el unul nu sta nici o clipă la îndoială. Iar atunci când războiul mondial a izbucnit, când a apărut posibilitatea ca visul secular să se înfăptuiască chiar în zilele noastre, să-l vedem cu ochii noştri, Filipescu a fost cuprins de o adevărată frenezie. A cerut intrarea în acţiune imediată, nu a mai vrut să ţie seama de nici o consideraţiune, s-a azvârlit într-o propagandă deşănţată.

Prin excesele ei, prin inoportunitatea ei momentană a tulburat politica oficială, a încurcat adesea prevederile celor ce, purtând răspunderile statului, nu le era îngăduit nici să dispreţuiască realităţile, nici să nesocotească anume precauţiuni. Dar cine i-ar putea imputa lui Filipescu nerăbdarea şi neastâmpărul său din anii neutralităţii? Ele erau urmarea logică a tot trecutului său şi, cine ştie, poate chiar ceva mai mult, tainica sa presimţire că zilele îi sunt numărate, teama lui lăuntrică şi inconştienţa că dacă se întârzie, el, numai el, nu va mai apuca ceasul cel sfânt al dezrobirii mântuitoare.

Aşa s-a şi întâmplat, Filipescu a murit prea devreme. A cunoscut clipele întunecate ale înfrângerilor nemeritate, nu a văzut lumina orbitoare a visului integral realizat. Sărmanul Filipescu, de ce va fi trăit el viaţa întreagă cu iluzia înşelătoare a unei fericiri, nu numai că nu a fost un fericit, el a fost şi va rămâne în istorie marele nefericit al zilelor de înfăptuire ale României întregite. Iar viaţa lui, curmată prea de timpuriu şi lipsită de această firească răsplată a strădaniilor lui de decenii, din ce în ce mai mult fără rost, ne apare neînţeleasă şi nedreaptă. Prin aceasta parcă se cuvine ca în faţa mormântului său orice român să se încline cu o deosebită înduioşare şi cu o îndoită emoţiune. Slaba şi postuma alinare a unei strigătoare nedreptăţi!

Nu este vorba, acuma legenda l-a luat în stăpânirea ei. Beneficiind de nedreptatea soartei şi a morţii lui, i se exagerează rolul, i se idealizează figura. Dacă va continua, se va transmite generaţiunilor viitoare o imagine cu totul inexactă, cu totul convenţională. Că Filipescu a jucat un rol frumos, că a fost unul din susţinătorii cei mai aprigi ai înfăptuirii idealului nostru naţional, nu mai încape nici o îndoială. Că prin aceasta se cuvine ca neamul românesc întreg să-i păstreze o duioasă şi recunoscătoare amintire, desigur. Dar să-l aşezi alături de Brătianu, este să pierzi cu desăvârşire simţul proporţiilor. Că Filipescu a fost un fel de apostol, este iarăşi o exagerare, de care el cel dintâi ar surâde. A avut într-un ceas mare o credinţă mare, şi atâta este destul.

Încolo, a fost un om, un biet om cu însuşiri şi cu defecte, cu patimi mici şi mari, cu umbre şi cu lumini. Posteritatea să-l lase cum era, era destul de interesant ca să nu strice prin artificii legendare adevărata şi atrăgătoarea lui fizionomie. Statura mijlocie, bine legată, fară eleganţă, ochii mari, puţin holbaţi, verzi-cenuşii, te priveau în faţă cu o candoare copilăroasă, cu o întrebătoare mirare, din când în când cu scânteieri de glumă şi de şiretenie. Nasul puţin ridicat, cercetător şi obraznic, muşcându-şi veşnic buzele senzuale, expresive şi nervoase, o mustaţă incoloră, părul de timpuriu înălbit, o frunte banală, un cap prematur îmbătrânit, mâini groase şi proletare şi mişcări de panteră care pândeşte cu perfidie şi se aruncă cu sălbăticie – aceasta era înfăţişarea fizică a lui Nicu Filipescu.

Dispreţul banului şi plăcerea de a da, simţul onoarei în înţelesul său medieval, mândrie fără ostentaţie, un curaj fără margini împins până la inconştienţă, cel dintâi la pericol, cel din urmă la onoruri. La aceasta se mai adăoga un amestec inexplicabil de seriozitate, de cugetător şi de ştrengărie de licean – pentru o farsă era în stare să compromită o situaţie politică, să sacrifice o prietenie. […]

Lucru ciudat, deşi nu cruţa, deşi lovea în dreapta şi în stânga, deşi inconsecvenţele se ţineau lanţ la el, lumea avea pentru dânsul toate indulgenţele. Mai mult, îl iubea. De ce? Este greu de răspuns, desigur că unele din însuşirile şi chiar din cusururile lui erau simpatice mulţimii prin cavalerismul, prin sinceritatea, prin spontaneitatea lor. Dar cred că sunt şi cauze mai adânci. Prin dispreţul său pentru ierarhiile stabilite şi pentru convenţionalismul general, conservatorul Filipescu măgulea instinctele revoluţionare ce clocotesc pe ascuns în atâtea suflete. Prin dragostea sa de neam, împerecheată cu îndrăzneala lui faţă de toţi şi de toate, boierul Filipescu apărea tuturora ca o ultimă evocaţiune şi ca o supremă sinteză a boierimii noastre băştinaşe, cu tot ce ea ne dăduse ca bine şi ca rău în trecutul nostru istoric. În sfârşit, să nu uităm că printr-un instinct puternic mulţimile nu iubesc, resping, se feresc de ură şi de calcul. Şi la Filipescu ura nu era de loc şi calcul prea puţin.

Parcă îl revăd în biblioteca lui din Strada Scaune, plimbându-se cu mişcările sale feline, oprindu-se subit şi scărpinându-se în ceafă, fluierând ultimul cântec la modă, imitând cu un talent deosebit gesturile şi intonaţiunile diferiţilor prieteni şi antagonişti, schiţând în grabă pe un petec de hârtie, la colţul unei mese caricatura, minunata caricatură a omului zilei, comentând cărţile franceze sosite în ajun, spumegând împotriva unui adversar, înflăcărându-se pentru o idee, evocând amintirile trecutului, plângând cu lacrimi când povestea ultimul discurs al lui Alexandru Lahovary şi plecarea lui la Paris, de unde nu trebuia să se mai întoarcă decât în sicriu, pentru a-şi dormi somnul de veci pe pământul strămoşesc. Ori iarăşi slăvind un talent de curând descoperit, tunând şi fulgerând, îndoindu-se de el, mărturisindu-şi păcatele.

Lăsaţi-ne neatins pe acest Filipescu, pe cel adevărat, nu prefaceţi chipul său original, interesant, profund omenesc, în fizionomia searbădă şi falsă a unui apostol eterat şi a unui patriot virtuos. Îl veţi urâţi şi îl veţi micşora.”

*****

I.G. Duca, Amintiri politice, vol.II, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag. 41-45

Un răspuns

  1. Gheorghiţă Ionescu Eugeniu | Răspunde

    Nu am cunoştinţă de câte ori l-a înjurat Marghiloman pe Filipescu. Marghiloman nu era coleric, nu înjura, folosea limbajul licenţios cu subtilitate. Filipescu nu l-a cruţat pe Marghiloman, Argentoianu ezită să redea expresiile fruntaşului conservator la adresa lui Marghiloman. Filipescu era un „romantic”. Conflictele le rezolva pe „teren”, prin duel, purta doamnei Prezan o iubire neâmpărtăşită scriindu-i scrisori pe care nu le expedia. Totuşi Filipescu avea mai mulţi „fani” decât Marghiloman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: