Alexandru Marghiloman – Portret subiectiv

„Marghiloman era cel mai surprinzător amestec de inteligenţă şi de obtuozitate, de logică şi de inconsecvenţă, de chibzuială şi de uşurinţă, de simţ practic şi de lipsă de orizont politic. De fapt, o interesantă, dar enigmatică psihologie. Mărturisesc că dintre toţi fruntaşii vieţii politice a României contemporane, Marghiloman este cel ce scăpa mai mult posibilităţilor noastre de analiză.

Carp era un convins şi un intransigent, Maiorescu un sceptic plin de abilităţi şi de subtilităţi, Filipescu un patriot şi un impulsiv, Take Ionescu un intuitiv şi un romantic, Ion I.C. Brătianu un om de concepţii mari şi de o voinţă neînfrântă, Vintilă Brătianu un apostol în slujba unor credinţe. Dar Marghiloman, ce era Marghiloman? Nici azi nu pot răspunde acestei întrebări.

Unii au zis: un om superficial, un om de faţadă.

Da şi nu. Era desigur multă superficialitate la Marghiloman, o întâlnim la fiecare pas al carierei sale politice, când îl vedem punând mereu pe acelaşi plan şi, aş putea spune, cu o egală dexteritate, grave preocupări de stat, consideraţiuni subalterne şi prejudecăţi ridicole. Uşurinţa lui provenea de-altminteri şi din tendinţa, veşnica sa tendinţă de a-şi lua dorinţele drept realităţi. Adversarii cunoşteau această slăbiciune şi au folosit-o adesea. Aşa fiind, el ajungea să trăiască într-o lume fictivă, lumea închipuirii şi a iluziilor lui. Citind paginile din memoriile sale consacrate, spre pildă, zilelor prăbuşirii Austro-Ungariei şi adunării de la Alba-Iulia ni s-ar părea a fi revoltătoare, dacă nu ne-am da seama că Marghiloman singur, dar sincer, nu reuşise încă să substituie realităţile evidente dorinţelor lui himerice.

Ceea ce este mai uimitor, ceea ce desăvârşeşte paradoxul, este că din manifestaţiunile sale oratorice se desprindea o atmosferă de înaltă intelectualitate, or el avea o cultură generală din cele mai mediocre. Prinsese, ce este drept, o serioasă cultură juridică, dar cultura literară, cultura artistică, îi lipseau cu desăvârşire.

Mai întâi nu citea. Vara, la Carlsbad, când îşi făcea cura şi se plictisea citea “Muşchetarii” lui Dumas pere, sau vreun roman de senzaţie. Cred că nu exagerez dacă zic că adesea săptămâni întregi lecturile lui se mărgineau la ziarul de curse francez “Le Jockey”, pe care de-altminteri uneori îl citea cu ostentaţiune chiar pe banca sa de deputat în vechea Cameră de pe dealul Mitropoliei. Se documenta în cele mai multe probleme din convorbiri avute cu unii şi cu alţii, prindea din zbor chestiile şi le explica pe urmă mai bine decât cei ce i le expuseseră şi le studiaseră cu de-amănuntul.

Deşi foarte bogat, în viaţa lui nu a cumpărat un tablou şi îndeosebi avea o suverană nepăsare pentru obiectele de artă din orice epocă şi de orice provenienţă. Într-un târziu muzica a avut pare-se darul să-l atragă, deşi clevetitorii pretind că mai mult din snobism, decât din adevăratul imbold al sufletului său.

Om de paradă fără îndoială, aparenţele au jucat pururea un rol covârşitor în concepţia de viaţă a lui Marghiloman. Într-o ţară în care se dispreţuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veşmintelor sale o grijă neobişnuită. Elegant şi spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca şi prin cadenţa ritmică şi oarecum afectată a gesturilor. Era o figură unică în felul ei. Ştia să poarte capul sus, să se stăpânească în orice împrejurare şi în faţa oricărei adversităţi, fără ca o singură trăsătură a feţei sale imperturbabile să-l trădeze vreodată. O concentrată apăsare a limbii la colţul gurii şi o imperceptibilă înroşire a urechilor erau pentru iniţiaţi singurele manifestări externe ale tulburării sale sufleteşti. Întotdeauna mulţumit şi voios, înainta în viaţă surâzător şi optimist.

Şi totuşi, Marghiloman ştia să ia şi lucrurile în serios, să examineze o problemă gravă fără superficialitate, să despice o situaţie cu un ochi pătrunzător şi cu o conştiiciozitate împinsă până în cele mai mici amănunte, să înlăture aparenţele faţadei, să se coboare la realităţile permanente şi vii. Mai mult, moştenise de la tatăl său, de la practicul şi marele arendaş Iancu Marghiloman, un real spirit gospodăresc. La toate ministerele prin care a trecut a fost un bun, sârguitor şi priceput administrator. Avea metodă în lucru, ordine în conducere, promptitudine în hotărâri, putea aduce şi a adus în administraţia statului, ca şi în cea a Jockey Clubului, netăgăduite servicii.

Alţii au zis – un om norocos, cu toate calităţile şi cu toate cusururile inerente copiilor răsfăţaţi ai soartei.

Iarăşi, şi da şi nu. Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însuşiri intelectuale, cu un strălucit şi minunat talent oratoric, iar împrejurările au facut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici. Dar dacă este adevărat că până pe la 50 de ani totul i-a reuşit, că a cunoscut fericirea intimă, onorurile publice, ascensiunea politică, succesele parlamentare, nu este mai puţin adevărat că de la acea vârstă şi până la moarte viaţa lui nu a fost decât o luptă neîncetată, pe care a trebuit să o poarte – şi a purtat-o cu bărbăţie şi cu o impresionantă tenacitate – împotriva unei necruţătoare adversităţi. Rând pe rând s-au năruit liniştea lui intimă, speranţele lui politice, concepţiile lui despre rolul României în războiul mondial, existenţa partidului, credinţele tinereţii şi perspectivele de viitor. Cu rare şi fugitive eclipse, peste 20 de ani de înfrângeri şi deziluzii. Cunosc în istoria noastră politică puţine destine mai patetice decât această luptă între o soartă nemiloasă şi un om care până pe pragul mormântului nu a vrut să i se supună.

Marghiloman a fost toate acestea, dar a fost totodată mai mult şi mai puţin.

Mai mult, fiindcă avea într-un grad superior aceluia al contemporanilor săi arta de-a expune o chestie, de-a motiva o atitudine. Spiritul său de analiză era remarcabil, discursurile lui sunt însă cu desăvârşire lipsite de concepţii, de idei generale, cu toate că nimeni nu ştia ca el să susţină o temă anumită, să o prezinte sub toate feţele ei, să alunece asupra părţilor slabe, să scoată în evidenţă punctele ei luminoase. Argumentele se inşirau la el logic şi estetic şi totul era înveşmântat într-o formă de o voită, dar reală eleganţă, spus într-o limbă unde se împerecheau armonios neologisme îndrăzneţe şi arhaice locuţiuni româneşti. Nefiind nici omul credinţelor adânci, nici omul patimilor violente, cuvântul său nu era înaripat, discursurile sale nu oscilau ca la alţii între scăderi neaşteptate şi culmi nebănuite, ele se menţineau la acelaşi nivel înalt şi se impuneau admiraţiunii constante, dacă nu aclamaţiunilor gălăgioase. Prin însuşirile lui specifice, se poate spune că Marghiloman a fost cel mai de seamă dintre “debaterii” noştri parlamentari.

Nu pot uita faimoasa sa interpelare din 1908 împotriva activităţii Ministerului de Război al generalului Averescu. Mai multe ceasuri de-a rândul şi-a desfăşurat acuzaţia cu o artă în prezentarea actelor din dosare, cu o măestrie în comentarea lor, cu o armonie în construcţia tehnică a discursului, mai presus de orice calificare. Aveam impresia că nu am în faţa mea un orator, ci un strateg care şi-a aşezat bateriile cu atâta ştiinţă, care şi-a combinat înaintarea trupelor cu atâta preciziune, încât vedeai cum sub focul for concentric şi sub coordonata lor năvală cetatea trebuia să capituleze. Argumentele lui se succedau ca valurile unui asalt irezistibil.

Atunci abia am avut intuiţia că mi se dezvăluieşte adevărata personalitate a lui Alexandru Marghiloman, căci cei ce au crezut că dânsul a fost un om politic s-au înşelat. A fost un avocat, un mare avocat, poate cel mai mare avocat al acestei ţări. Ca să pledeze o cauză era neîntrecut. Dacă ar fi fost sărac, dacă ar fi trebuit să-şi câştige existenţa, ar fi avut la bară o situaţie superioară tuturor colegilor săi şi în genere pentru baroul român, pentru strălucirea oratoriei judiciare, bogăţia lui Marghiloman a fost o reală pagubă. De-altminteri, după întoarcerea sa din Paris de la studii, a practicat avocatura câţiva ani şi succesul său a fost fără seamăn. Din nenorocire însă, ambiţia sa personală, vanitatea unui părinte îmbogăţit, mentalitatea mediului social în care trăia, l-au sustras de la vocaţiunea sa firească şi l-au îndrumat spre cariera politică pentru care nu avea de fapt însuşirile cuvenite. În politică se cer credinţă, concepţii şi spirit de sinteză. Marghiloman nu a avut nici credinţe adânci, nici concepţii largi, nici facultăţi de sinteză. Convenienţe sociale, nu principii poruncitoare l-au adus în lagărul conservator şi, fapt caracteristic, odată nu a primat acolo glasul doctrinelor şi al programelor, ci îndemnul prieteniilor personale. Decenii întregi a fost omul lui Carp, nu omul ideii conservatoare.

Cât priveşte orizontul său politic, era surprinzător de mărginit, felul lui de-a privi orice chestie era îngust, dictat de consideraţiuni meschine, stăpânit de vanităţi, de ostilităţi mărunte. Fără îndoială, indiferent de valoarea concepţiei în sine, un Carp, un Lahovary, un Maiorescu chiar îi erau cu mult superiori. Ei ştiau să integreze o chestie trecătoare în cadrul intereselor permanente ale evoluţiei generale a statului nostru. Marghiloman cerceta totul în limitele stricte ale actualităţii prezente. Ce era însă mai departe, cum se înlănţuiau problemele, cum se coordonau, aceasta ieşea din sfera preocupărilor lui intelectuale şi a frământărilor sale sufleteşti. Iar spiritul de sinteză nu avea ce căuta în structura intelectuală a unei minţi atat de analitice, de aceea era întotdeauna un izbitor contrast la dânsul între examinarea unei chestii şi între concretizarea concluziilor ce se desprindeau dintr-însa. Pe cât era de maestru în cea dintâi, pe atât era de mediocru, de banal, în cea de-a doua.

În fine, ca să reuşeşti în politică, pentru ca să fii un adevărat om de stat, trebuie să ai acel dar special cu care te naşti, pe care nu-l poţi dobândi nici prin strădanie, nici printr-o experienţă oricât de îndelungată – simţul politic. Or, acest simţ i-a lipsit cu totul lui Marghiloman şi, urmăridu-l de-a lungul întregii sale cariere, vom vedea cum i-a scăpat necontenit înţelesul adânc al vremurilor pe care le-a trăit.

Două au fost în zilele lui marile curente ce au determinat evoluţiile sociale şi istoria popoarelor: curentul democratic şi principiul naţionalităţilor. Ciudat, dar caracteristic şi edificator, în toate împrejurările îl găsim pe Marghiloman împotriva acestor curente. De câte ori a fost vorba în politica noastră internă de vreo măsură având drept scop democratizarea ţării, fie că această măsură se chema îmbunătăţirea tocmelilor agricole, casa rurală, exproprierea, reforma electorală, votul obştesc, el a trebuit să i se împotrivească. Iar când a fost vorba de întregirea neamului, printr-o orbire pe care numai lipsa, organica lipsă de simţ politic o poate tălmăci, îl vedem punându-se fără rost dea curmezişul aspiraţiunilor naţionale şi înfundându-se cu îndărătnicie până la absurd şi până la inadmisibil într-o politică de pactizare cu inamicul şi de obedienţă faţă de cotropitori.

Poate că această lipsă de simţ politic ar fi compromis mai puţin cariera lui Alexandru Marghiloman, dacă natura i-ar fi dat un antidot şi un frâu prin puţină moderaţiune şi prin puţină prudenţă. Dar, spre suprema lui nefericire lipsa de simţ politic era agravată – amplificată – printr-un incorigibil temperament de jucător. Jocul ocupa un loc însemnat în toată organizarea traiului său, îi consacra cel puţin câteva ore în fiecare zi. Juca acasă după micul dejun cu intimii săi, juca după prânz la club “poker” sau „maus” oricât de ocupat ar fi fost la Cameră, sau la minister şi oricât de grave ar fi fost problemele de la ordinea zilei. Juca săptămâni întregi la hipodrom sau pe toate câmpurile de curse din Franţa. Şi tot aşa juca şi în politică, punea totul pe o carte şi dacă pierdea, cu patimă, cu încăpăţânare şi cu speranţa în câştig, reîncepea. Avea de-altminteri însuşirile tipice marelui jucător: îndrăzneală la atac, necruţare la câştig, neşovăială la pierdere, dar este lesne de înţeles că în asemenea condiţiuni lipsa sa firească de simţ politic nu l-a putut duce decât la jalnicul capitol cu care s-a încheiat viaţa lui politică, începută sub atât de promiţătoare şi de strălucite auspicii.

Păcat, de o mie de ori păcat, căci ţara ar fi fost îndreptăţită să culeagă de pe urma acestui proeminent fiu al ei alte roade decât cele pe care le-a cules. Cu unele din însuşirile lui, cu marele său talent, cu puterea sa de a munci, cu netăgăduitul său patriotism, Marghiloman ar fi meritat o altă soartă, o altă pagină decât aceea pe care a înscris-o în cartea neamului.

Mulţi dintre contemporani, aflaţi sub impresia patimilor vremurilor înfrigurate ale neutralităţii, ale ocupaţiei străine, ale păcii de la Bucureşti şi ale întregirii neamului, refuzau să-i retragă lui Marghiloman osânda judecăţii lor neiertătoare. Eu mărturisesc că nu simt în mine această putere, nu o simt din ziua în care am citit, la moartea lui, codicilul testamentului său. Cuvintele: ,,Am greşit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat şi mi-am iubit ţara”, dezvăluiesc drama intimă a acestui biruit. Pentru ea, dacă nu pentru activitatea sa politică, socotesc că viaţa şi cariera lui Alexandru Marghiloman trebuie să fie judecate nu în lumina resentimentelor justificate, nu în cadrul rigid al logicii şi al moralei, ci în perspectiva, în îngăduitoarea perspectivă a unei infinite melancolii.”

*****

I.G. Duca, Amintiri politice, vol.III, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag. 79-83

3 răspunsuri

  1. Gheorghiţă Ionescu Eugeniu | Răspunde

    „Argentoianu, dacă Brătianu face politică filogermană, noi (conservatorii) trebue să fim filofrancezi. Dacă el (Brătianu) se alătură Franţei noi trbuie să optăm pentru Germania.” Memoriile lui Argentoianu ne dezvăluie un „Marghiloman” versatil. Totuşi nu era un om fără convingeri, dovadă fidelitatea lui faţă de germani manifestată în consiliul de coroană. E drept avea ca „tovarăşi” de opinie trei „mari”, Regele Ferdinant, Maiorescu şi P.P.Carp.

    1. Gheorghita Ionescu Eugeniu | Răspunde

      Scuzaţi greşelile de ortografie, (Ferdinand nu „Ferdinant”).

  2. Domnule Oprea, care sint pararile Dvs. personale despre Alexandru Marghiloman ? Ati uitat ca s-a sacrificat politic, pentru tara si Rege?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: