O istorie a vopselei

Din motive religioase ori porniri artistice, omul preistoric a început de timpuriu să folosească substanţe colorante. La sfârşitul musterianului, el folosea pentru picturile murale fier oligist, ocru de fier şi de mangan, iar pentru negru, grafit şi cărbune de lemn. Acestea erau măcinate în pietre concave şi amestecate cu substanţe grase pe o piatră plată. Mai târziu, aceşti pigmenţi au fost utilizaţi pentru decorarea obiectelor de lut. În sfârşit, omul a observat că vopselele grase protejau obiectele contra acţiunii degradante a intemperiilor.

Încă de la începuturile civilizaţiilor mesopotamiene şi egiptene, palatele şi templele erau împodobite cu picturi policrome. Principalii pigmenţi identificaţi sunt creta şi ghipsul pentru fondul alb; bitumul, funinginea, piroluzitul (minereu de mangan) şi silicatul de calciu pentru negru; azuritul sau malahitul (minereu de cupru) pentru albastru; o întreagă gamă de ocru (pământ feruginos) mergând de la galben până la maro închis (pentru galben, egiptenii au important, începând cu 1600 î. Hr., orpimentul din Orient). Celelalte culori erau obţinute prin amestecul acestor pigmenţi între ei.

Vreme îndelungată, tehnica utilizată a constat în diluarea pigmenţilor cu apă în amestec cu un adeziv (gumă arabică, albuş de ou, gelatină etc.). Vopselele astfel obţinute erau fragile; de aceea erau adesea protejate de un strat subţire de ceară de albine. Uleiul, deja folosit de chinezi, a apărut în zona Mediteranei orientale spre sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., dar utilizarea lui ca diluant s-a generalizat mult mai târziu.

În ceea ce priveşte vopsirea clădirilor, cea mai veche referinţă a fost găsită într-un deviz datând din 1355. Era vorba de ulei de in, pe care amestecul cu răşini îl făcea sicativ; mai târziu, amestecul a cuprins terebentina. Un timp au fost utilizaţi ca sicativi de bază derivaţii plumbului, înlocuiţi în 1848 de cei ai manganului, în urma cercetărilor lui Eugene Chevreul. În sfârşit, mai recent, a fost utilizat cobaltul, care furniza sicativi foarte puternici, cu proprietatea de a polimeriza uleiul fără să coloreze granulaţia astfel formată.

În materie de pigmenţi, cea mai mare descoperire a timpurilor moderne (în 1710) a fost aceea a albastrului de Prusia, făcută de germanul Diesbach. În cursul secolului XX-lea s-a generalizat folosirea „lacurilor”, pigmenţi obtinuţi prin vopsirea unui suport mineral cu coloranţi în general sintetici.

Carbochimia şi petrochimia, ca şi noile răşini sintetice, au revoluţionat compoziţia vopselelor: la sfârşitul secolului al XIX-lea, spirtul alb a început să înlocuiască terebentina; în perioada interbelică au apărut vopselele celulozice, iar după cel de-al doilea război mondial s-au răspândit vopselele vinilice, acrilice şi mai ales cele glicerofaltice.

*****

sursa: Larousse. Dicţionar. Inventatori şi invenţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: