Literatura şi istoria în Grecia antică (II)

Dintre cei trei mari poeţi tragici ai Atenei secolului al V-lea, Eschil este cel a cărui operă (aproximativ 90 de tragedii, din care nu avem decât nişte fragmente) rămâne cel mai puternic marcată de mentalitatea şi religiozitatea tradiţionale. Acesta acceptă vechile credinţe şi pune în scenă atotputernicia divină, indiferentă la dreptate şi milă, dictând propria sa lege destinelor omeneşti. Mai mult, el justifică răzbunarea divină şi pedeapsa ce rezultă de aici, datorită orgoliului muritorilor.

În planul formei, arta dramatică îi datorează inovaţii ca introducerea unui al doilea actor, inventarea dialogului care reduce şi, în acelaşi timp, dramatizează corurile, recurgerea la „loviturile de teatru” destinate să ţină trează atenţia spectatorilor şi, mai ales, un limbaj tragic, somptuos, care aminteşte de epopee prin splendoarea cuvintelor şi îndrăzneala imaginilor, rămânând, totodată, concis şi incisiv.

Universul lui Sofocle, care aparţine generaţiei următoare şi care a participat la guvernarea cetăţii (apropiat al lui Pericle, el a fost de două ori strateg), este mai puţin sumbru în comparaţie cu cel al lui Eschil. În opera sa imensă – 123 de piese din care doar 7 au ajuns până la noi – nu mai sunt zeii cei care ocupă locul central , ci oamenii şi condiţia lor de muritori. În Antigona, el scrie: „Din multe minuni câte există, nici una nu-i mai mare decât omul„, şi chiar dacă acceptă că existenţa acestuia rămâne supusă destinului, nu mai este vorba, la el, de fatalitatea exterioară, inexorabilă, pusă în scenă de autorul Orestiei. Nenorocirea care-i loveşte pe eroii săi este consecinţa actelor împlinite de nişte fiinţe libere, a căror măreţie, cea a lui Oedip ori a Antigonei, de exemplu, constă în voinţa lor de a rezista nedreptăţii. Şi el a adus teatrului grec importante inovaţii. Şi-a îmbrăcat personajele în costume adevărate. A pus în scenă un al treilea actor. A mărit numărul celor din cor ( 15 în loc de 12) şi i-a introdus în acţiune. A dat o mai mare importanţă dialogului, a opus şi mai mult caracterele, a dat acţiunii un ritm mult mai antrenant. A adus fiecărei tragedii unitatea, opunând trilogia liberă trilogiei legate (obligaţie a fiecărui candidat la concursurile dramatice de a prezenta trei opere pe aceeaşi temă). Discursul său, în acelaşi timp maiestuos şi simplu, marchează apogeul limbajului dramatic, aşa cum Fidias a însemnat încununarea sculpturii clasice.

Cu Euripide, cu 15 ani mai tânăr decât Sofocle, se afirmă o altă generaţie: cea care a trăit revoluţia sofiştilor şi care respinge tot ceea ce nu este adevărat şi moral în tradiţie. Cunoscător al lui Anaxagora şi al tui Protagoras, acest fiu născut într-o familie nobilă din Salamina, care a studiat pictura şi care a practicat disciplinele sportive (ar fi fost atlet), a fost puternic influenţat de Socrate. Din cele 90 de opere dramatice pe care le-ar fi compus, 17 tragedii ne-au parvenit intacte, subiectele lor fiind luate din istoria mitică a Greciei şi din ciclurile epice. La început, acestea au suscitat ostilitate din partea atenienilor şi persiflările comicilor. De abia după moartea sa, survenită la Pela, în Macedonia, unde poetul fusese chemat de regele Arkelaus, Euripide a cunoscut în patria sa (era născut la Salamina) un succes imens.

Teatrul său se distinge de cel al predecesori lor săi . Analiza pasiunilor, în special a pasiuni lor amoroase, locul acordat rolurilor feminine, pateticul situaţiilor, preocupările politice şi filosofice joacă la el un rol considerabil. Euripide a căutat să reînnoiască subiectele şi să-şi umanizeze protagoniştii tragediilor sale situând acţiunea într-un cadru familiar atenienilor (cea din Electra se desfăşoară într-un sat obscur din Argolida şi nu în palatul regal din Argos). A diversificat jocul actorilor, a redus şi mai mult rolul corului şi s-a preocupat îndeosebi de costume şi de regie. Cu cel despre care Aristotel spunea că este „cel mai tragic dintre poeţi„, omenescul, la unison cu învăţătura sofiştilor, va ocupa un rol preponderent pe scena teatrală.

Născută şi ea din celebrarea sărbători lor dionisiace, comedia a păstrat de la origini – cortegiile burleşti, punctate cu glume, cuvinte deocheate şi cântece, care urmau după ceremoniile religioase – caracterul bufonier şi satiric. Spre deosebire de tragedie, comedia nu s-a fixat în Atica. A existat, într-adevăr, în prima jumătate a secolului al V-lea, la Siracuza, o comedie numită „doriană”, care-şi extrăgea subiectele din viaţa de zi cu zi şi al cărei principal reprezentant a fost Epiharm. Dar operele care o compuneau s-au pierdut, ca şi cele ale autorilor atenieni din aceeaşi perioadă (Hoimides, Magnes, Eufronios), ca şi pantomimele, farsele şi divertismentele mitologice a căror urmă o găsim în Grecia Magna şi la Megara.

De-abia după 460 î.e.n. , comedia a fost admisă la Atena la reprezentaţiile oficiale. Considerată ca un gen minor, ea a purtat multă vreme amprenta originii sale populare. Dar nu a întârziat să joace în cetate un rol foarte important întrucâtva comparabil cu cel jucat de presa scrisă şi de revistele şansonetiştilor din zilele noastre. Evenimentele vieţii politice, sociale, culturale ale cetăţii erau evocate în aceste comedii. Autorul apărea cu faţa descoperită şi se adresa publicului denunţându-şi adversarii şi provocând rîsete pe seama lor. Cei vizaţi erau desemnaţi nominal sau figuraţi prin măşti şi prin aluzii înţelese imediat de spectatori . Ferindu-se să rănească sentimente profunde, actorii spuneau în rest totul, chiar şi cele mai jignitoare mojicii.

Partidul democrat fiind la putere în cea mai mare parte a secolului al V-lea, comedia a constituit unul din mijloacele de expresie favorite ale fracţiunii reacţionare şi ostile războiului. Acesteia îi slujeşte opera lui Aristofan (vreo 40 de comedii, din care doar 11 ne-au parvenit integral), critic acerb şi nedrept al marilor spirite din vremea sa, de la Pericle la Euripide şi Socrate, văzut ca cel mai nociv dintre sofişti. Dorindu-se apărător al moralei şi al educaţiei tradiţionale, din vremea războiului peloponesiac, autorul Viespilor şi al Adunării femeilor a devenit purtătorul de cuvânt al ţăranilor doritori de pace, împotriva „demagogilor” care favorizau războiul. I s-a întâmplat să ilustreze zei ridicoli şi nu a ezitat să folosească noutăţi când acestea serveau ideilor sale. De fapt, acest genial meşteşugar al cuvântului, care ştia admirabil să alterneze gluma cea mai fără de perdea cu poezia cea mai rafinată, avea în vedere să distreze un public mereu înclinat, în această capitală a spiritului critic, să audă glumindu-se pe seama conducătorilor, pe care el însuşi i-a adus la putere şi pentru care va vota în continuare. Şi astfel, acestui gen i se deschid orizonturi nebănuite.

Acest gen se va modifica totuşi în secolul al IV-lea. În timp ce tragedia apune iremediabil, reproducând la nesfârşit modelele elaborate cu un secol în urmă, comedia îşi păstrează vitalitatea, dar se transformă radical. Renunţând, din motive politice, dar şi pentru că începea să plictisească publicul, la satirele explicit actuale, autorii se apleacă asupra studiului moravurilor odată cu aşa-numita „comedie medie”, apoi asupra caracterelor şi a „dramei burgheze”, inspirându-se dintr-o morală pozitivă. Este momentul în care Aristotel va propune una din primele definiţii ale comediei care, după el, trebuie să fie „imitarea unor oameni de calitate morală inferioară, nu în orice fel de viciu, ci în domeniul ridicolului, care formează o parte a urâtului”.

*****

sursa: Serge Berstein, Pierre Milza – Istoria Europei, vol. I, Institutul European, 1997

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: