Van Gogh – o copilărie tăcută

Taciturn, cu o fire închisă, trăieşte retras de fraţii şi surorile sale, nu ia parte la jocurile lor. Hoinăreşte singuratic pe câmpie, cercetează plantele şi florile, se întinde pe malul râului pentru a observa viaţa insectelor de apă, bate pădurile în căutare de izvoare sau de cuiburi. Are un ierbar, nişte cutii de tinichea în care colecţionează insecte al căror nume îl cunoaşte, adeseori, chiar şi în latină.

Când se joacă, îşi alege tot numai jocuri de unul singur. I se întâmplă să împletească fire de lână colorate, ale căror nuanţe contrastante, bine potrivite, par să-l încânte. I se întâmplă să şi deseneze. La opt ani i-a arătat mamei sale schiţa unei pisici căţărându-se pe mărul din grădină. Cam în aceeaşi vreme a fost surprins în timp ce modela în lut un elefant; dar de îndată ce s-a simţit privit, l-a sfărâmat. Jocuri fără cuvinte, iată distracţiile ciudatului băiat care uneori dă târcoale zidurilor cimitirului unde zace îngropat Vincent Van Gogh, fratele său mai mare, al cărui nume l-a luat şi despre care i-au vorbit părinţii săi.

De multe ori, fraţii şi surorile lui Vincent tare ar mai dori să-l urmeze şi ei în plimbările sale. Dar nu îndrăznesc să-i ceară un astfel de hatâr. Se tem de acest frate nesociabil, cu mult mai zdravăn decât ei, din al cărui trup scund, osos şi puţin deşelat se desprinde o forţă vecină cu brutalitatea. Are în el ceva îngrijorător, ceva dat în vileag de toată înfăţişarea lui. Faţa lui prezintă o oarecare asimetrie. Sub părul blond roşcat, craniul este uşor ascuţit. Pe fruntea teşită sprâncenele sunt puternic arcuite. Iar în ochii mici, când albaştri, când verzi, cu privirea aspră sau tristă, se aprinde uneori o flacără întunecată.

Vincent aduce, fără îndoială, mult mai mult cu mama decât cu tatăl său. Ca şi ea, mai mult decât ea chiar, e stăruitor, dârz până la încăpăţânare. Nu ştie să se plece, se supune numai când n-are încotro şi, greu de împăcat, plin de contradicţii, cedează numai în faţa propriilor sale capricii. Ce vrea? Nimeni nu ştie, nici el însuşi, fără îndoială. Este instabil ca un sol vulcanic frământat de vuiete înăbuşite. Nu i se poate pune la îndoială dragostea pentru ai săi, dar o nimica toată, un fleac, îi provoacă accese convulsive de furie.

Toţi îl iubesc. Fiecare îl răsfaţă şi-l iartă. De altfel, e primul care se căieşte de ieşirile sale. Nu are însă nici un fel de stăpânire de sine, nu-şi poate înfrâna această patimă nesăbuită care pune dintr-odată stăpânire pe el.

La şcoala din comună la care merge şi unde, în contact cu copii de ţărani şi de ţesători, învaţă mai ales grosolănii cu care se grăbeşte să-şi alimenteze mâniile, se arată atât de nesupus la disciplină, cu o fire atât de răzbunătoare şi într-atât de agresiv faţă de colegii săi, încât pastorul se vede silit să-l retragă.

Există totuşi, sub carapacea aceasta aspră, prospeţimi şi gingăşii ascunse, abia perceptibile. Cu câtă grijă, cu câtă dragoste desenează micul sălbatic flori şi le dăruieşte apoi unora dintre colegii săi! Căci Vincent continuă să deseneze. Desenează chiar foarte mult. Şi citeşte, citeşte fără încetare, înghiţind pe nerăsuflate, talmeş-balmeş, toate volumele care-i cad în mână.

Şi iată că, dintr-o dată, îl îndrăgeşte pe Theo, cu patru ani mai mic decât el, îl acceptă şi-l trage după el în plimbările pe care le face în împrejurimile Zundert-ului, în clipele de răgaz pe care i le mai îngăduie guvernanta angajată acum de pastor, pentru a face educaţia copiilor săi. Numai la păr seamănă cei doi fraţi, la auriul roşcat al pletelor, încolo, aproape deloc. Theo va fi, mai târziu, fără nici o îndoială, la fel de prietenos ca şi tatăl său, va avea aceeaşi înfăţişare plăcută. Prin firea sa liniştită, prin drăgălăşenia trăsăturilor sale delicate, ca şi prin constituţia mai plăpândă, el se deosebeşte uimitor de fratele cel atât de zdravăn clădit.

Dar, la drept vorbind, nu există nimic care să nu-l mâhnească pe Vincent, care să nu-l cufunde într-o tristeţe visătoare, din care nu iese decât uneori, apucat de o furie din cale afară de violentă faţă de cauza care a prilejuit-o, sau manifestând subite şi inexplicabile drăgălăşenii faţă de surorile şi fraţii săi surprinşi care le întâmpină cu sfială şi puţin înspăimântaţi.

*****

sursa: Henri Perruchot, Viaţa lui Van Gogh, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1967

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: