Foamete şi ciumă în Bucureşti (II)

În primăvara anului 1792 ciuma izbucneşte cu furie în Bucureşti; în iulie erau contaminate două mahalale. În câteva zile molima se întinde şi numai mahalaua Mihai Vodă rămâne necontaminată. Se constată lipsa unui medic specialist. În august, numărul cioclilor se ridică la 60. La 16 septembrie 1792 se întocmeşte o statistică a mersului bolii în Bucureşti: 74 morţi de la 18 iunie la 31 iulie; 248 bolnavi vindecaţi; 204 morţi în luna august; 116 bolnavi vindecaţi în această lună; 334 bolnavi în spital la 31 august 122. În noiembrie boala a slăbit simţitor şi în cele din urmă se stinge. Reapare în 1793 în provincie şi apoi în Bucureşti.

Toamna anului 1794 este foarte grea, fiindcă lipseşte hrana; populaţia ţării şi a Bucureştilor suferă de foamete. Domnul Alexandru Moruzi intervine pe lângă Merkelius, agentul austriac din Bucureşti, sa obţină un import de cereale din Transilvania. În primăvara anului 1795, când foametea şi ciuma continuau dansul lor macabru o nouă calamitate se adaugă: lăcustele!

Se iau fel de fel de măsuri pentru stăvilirea ciumei: se orânduieşte pentru fiecare mahala un epistat al ciumei, care să dea de veste pentru fiecare caz în parte (cei care nu-şi fac datoria se pedepsesc cu 200 lovituri la tălpi şi surghiun la Snagov); preoţii sunt obligaţi să umble din casă în casă şi să denunţe pe bolnavi; să se desinfecteze casele, persoanele şi uliţele; femeile cioclilor să fie duse afară din Bucureşti, popii şi protopopii care tăinuesc boala să fie tunşi, să li se ia harul şi să fie trimişi în judecata Departamentului puşcăriei. Dar boala îşi vede de mersul său şi nu se împiedică de aceste măsuri. Alexandru Moruzi hotărăşte să se facă la Dudeşti un spital şi un lazaret de ciumaţi. După un an de ciumă, când se face bilanţul, numărul morţilor se apropie de zece mii.

Odată cu intrarea în Bucureşti a lui Ion Caragea ca domn al ţării, în 1812, izbucneşte iarăşi ciuma. Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţaiă. Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până în temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea Arsă. A doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii veniţi cu vodă de la Ţarigrad. A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea. Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime. Au murit până la 300 oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare încât un om lovit de ciumă era un om mort.

O altă ciumă, mai puţin năpraznică decât acea din 1812, dar destul de îngrozitoare, este cea din 1828. Toate încercările de a alunga molima s-au dovedit neputincioase. În toamnă se adaugă la ciumă şi foametea, iar spaima îi cuprinsese pe toţi. Boierii şi străinii fugiseră din Bucureşti căutându-şi scăpare în satele îndepărtate. Iarna a trecut greu şi în primăvară ciuma făcea mari ravagii în Bucureşti, când au murit şi ambii părinţi ai lui I. Heliade Rădulescu. În mai 1829, se numise o „Comisie pentru cercetarea bolnavilor”, compusă din 16 membri, care aveau misiunea să descopere pe bolnavii de ciumă şi să ia măsurile de izolare şi dezinfectare. Boala însă mergea repede şi victimele sporeau înspăimântător. De la 28 mai până la 4 iunie căzuseră pradă bolii 92 de persoane; cinci membri ai Comisiei muriseră de ciumă. Furia bolii însă n-a ţinut mult, fiindcă numărul bolnavilor se micşora în fiecare zi.

Moare de ciumă generalul Jeltuhin, comandantul trupelor ruseşti din Principate. Înlocuitorul său, generalul Kiseleff, la sosirea sa în Principate, a luat măsuri urgente pentru stârpirea ciumei. El reorganiză lazaretele, înmulţi numărul medicilor, alocă sume însemnate pentru cheltuielile necesare combaterii şi izbuti să stingă boala. Bilanţul acestei ciume care începuse în 1829 şi ţinuse până la jumătatea anului 1830 a fost 26 302 morţi civili şi 9 557 militari. De atunci şi până acum, Bucureştii n-au mai cunoscut nenorocirea acestei boli.

*****

sursa: George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: