Foamete şi ciumă în Bucureşti (I)

Între calamităţile care au bântuit Bucureştii, în decursul celor cinci secole de existenţă socială, cele mai multe victime le-au produs foametea şi molimele. Foametea a fost cauzată, uneori, de timpul foarte cald şi uscat (lipsa totală de ploi), care a pârjolit şi prăpădit nu numai grânele, dar chiar şi iarba atât de necesară pentru hrana vitelor. Altădată, foametea a fost provocată de nesfârşitele războaie care au frământat pământul ţării şi i-au secătuit rezervele de hrană.

Dintre molime nici una n-a prăpadit pe oameni ca ciuma. Iar de multe ori, foametea şi ciuma se produceau concomitent şi atunci prăpădul devenea mai cumplit. Alteori nenorocirile se ţineau lanţ, întâi războaiele cu năvala turcilor, a tătarilor sau a nemţilor, apoi foametea cu aspectele ei teribile, şi în fine ciuma de care oamenii fugeau îngroziţi în toate părţile, părăsindu-şi chiar avutul numai să-şi scape viaţa.

Ciuma secera vieţile oamenilor, fară nici o milă. Documentar ea este cunoscută de mii de ani. Izvoarele istoriei vechi o amintesc la egipteni, evrei şi la alte popoare din antichitate. Dintre toate care le-a înregistrat istoria, cea mai ucigătoare, şi care a îngrozit mai mult omenirea, a fost ciuma neagră sau moartea neagra din secolul al XIV-lea, care a bântuit în perioada 1346-
1352. A pornit din fundul Chinei, a trecut spre Mesopotamia, ţărmul Mării Caspice şi Mării Azov, de aici în ţinutul Volga şi Caffa de unde a trecut la Constantinopol şi a contaminat întregul Orient, nordul Africii şi toată Europa. Se socoteşte că un sfert din probabila populaţie a Europei din acea vreme, adică 24 de milioane de oameni au pierit în această epidemie, şi probabil că numărul victimelor a fost şi mai mare în Asia.

În ceea ce priveşte ţările române, ciuma e cunoscută numai din secolul al XV-lea ; aceasta nu înseamnă că ea n-a bântuit şi mai înainte în ţinuturile noastre. În Moldova e amintită la 1443; în 1476 în ambele principate, iar în 1480 şi 1495 face prăpăd în Transilvania şi Ţara Românească. Din secolul al XVI-lea, din nenorocire, ea începe să fie bine cunoscută în ţara noastră, iar în secolul următor când se auzea despre ciumă, populaţia orăşenească fugea îngrozită spre munţi, mai înspăimântată decât de năvălirea tătarilor sau a turcilor.

În 1660, turcii şi tătarii au jefuit Moldova şi Ţara Românească, şi au luat cu ei peste cincizeci de mii de locuitori din Muntenia. Foametea şi ciuma au completat jalnicul tablou al ţării.  În 1676 bântuia în Bucureşti o ciumă cumplită. Gheorghe Duca Vodă, speriat de prăpădul morţilor, recurge la ultimul mijloc de apărare: fuge din Bucureşti şi se înstalează la Cocorăşti, la mo§iş comisului Vlad Cocorescu. Caimacamii pe care-i lăsase în Bucureşti fug şi ei îngroziţi. Bucureştii rămân pustii până în primăvara anului 1677 când ciuma încetează.

Desele epidemii de ciumă, care îngroziseră domnia, precum şi numărul foarte mare al morţilor care rămâneau neîngropţi, în casele pustiite şi pe uliţe, făcu să se creeze un corp de oameni bine plătiţi, să strângă morţii şi să-i îngroape, să cureţe oraşul şi să şteargă urmele molimei. Aceştia se numeau ciocli şi erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte, şi despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei.

La începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în 1689, bântuia în Bucureşti o ciumă groaznică, care s-a potolit şi a revenit din nou în 1693. La apariţia ciumei în Bucureşti, populaţia nevoiaşă, care n-avea caleşti să fugă cum făcea familia domnească şi boierii, îşi părăsea casele la voia întâmplării şi o lua razna pe câmp, în păduri şi spre munţi. Groaza morţii era atât de mare încât mintea nu mai putea să judece şi să găsească apărarea cea mai bună. Ca în fata pârjolului produs de foc fugea lumea când auzea de ciumă. Boiernaşii, care n-aveau pe cine să lase în case să le păzească avutul, îngrămădeau în lăzi şi boccele ce aveau de preţ şi le dădeau pe seama preoţilor să le păstreze în biserici. Dar molima mergea cu ei şi mulţi dintre cei fugiţi nu se mai întorceau, iar lăzile lor rămâneau în voia preoţilor. Brâncoveanu se refugia de obicei la Cotroceni sau la Plătăreşti, iar după ce zidise palatul de la Mogoşoaia se ducea acolo ca să fie ferit şi mai aproape de scaunul domniei. Numai în 1706-1707, când ciuma se arătase mai pustiitoare ca oricând, Brâncoveanu se retrase cu familia în fostul palat domnesc din Târgovişte.

În 1718 apare iarăşi ciuma în Bucureşti. Fusese până atunci război mare între turci şi austrieci, iar oştile turceşti făcuseră răzmeriţă în ţară şi aduseră foamete.  Dar pe lângă foamete se ivi şi ciuma, ca să completeze tabloul cel jalnic al oraşului şi al ţării întregi. Date prea multe despre prăpăd nu avem; ne aminteşte însă despre el inscripţia poetică de pe crucea de piatră înalţată de serdarul Matei Mogoş, care se păstrează până astăzi în interiorul bisericii Oboru-Vechi.

În 1735 Grigore Ghica, între măsurile pe care le-a luat ca să stăvilească ciuma şi să apere populaţia Bucureştilor de furia molimei, este şi înfiinţarea unui spital la Pantelimon care avea o secţie specială pentru ciumaţi. În ciuda tuturor silinţelor de a stăvili molima şi de a o împiedica să facă atâtea victime, ciuma însă continua vârtejul său de moarte şi de jale. În 1737-1738, când pe tronul ţării se afla Constantin Mavrocordat, în a treia domnie a sa, ciuma a făcut numeroase victime. Muriseră în Bucureşti 33 000 de oameni, 233 de preoţi şi 3 arhierei.  Grigore Ghica, în ultimul an din cea de a doua domnie a sa, în 1752, organizează la Bucureşti breasla cioclilor. El fixează la 20 numărul cioclilor, puşi sub conducerea unui căpitan, numit mai târziu „polcovnic de cioclii”, şi le hotărăşte atribuţiile: îngrijirea ciumaţilor, ridicarea şi transportarea la spital, izolarea, dezinfectarea caselor, cercetarea mahalalelor spre a găsi pe bolnavii ascunşi şi îngroparea lor. Cioclii aveau la dispozitie o căruţă cu doi cai, învelită cu coviltir, în care transportau pe bolnavi la spital. Breasla cioclilor depindea de Agie şi era sub poruncile directe ale marelui agă al Bucureştilor. În 1786 li se plătea 3 taleri pe lună.

Cioclii, aleşi dintre oamenii cei mai netrebnici din Bucureşti, începuseră de la o vreme să comită nelegiuiri cu ciumaţii. Ca să nu se mai ostenească cu transportul lor la spital îi omorau pe drum sau îi îngropau de vii. Pentru astfel de fapte s-au stabilit măsuri aspre:  „să se pedepsească cu cea din urmă pedeapsă, cu moarte ca un ucigaş”.

*****

sursa: George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: