Alexandru Averescu – portret subiectiv


“Acest om ajuns târziu la cultură rămăsese sub influenţa primelor sale lecturi, şi cum nu se întâlnise cu cartea şi cu istoria decât după ce intrase în şcoala de război de la Torino, primele sale impresii au lăsat urme de neşters în creierul său. A stat însă prea puţin în Italia ca să se pătrundă metodic de geniul italian […]

O slăbiciune copilărească pentru comploturi l-a urmărit până la moarte. Le combina în mintea lui, făcea primii paşi, dar lipsa lui de încredere până şi în sine însuşi, sfiala lui faţă de autoritate, oportunismul lui care-l împingea la compromisuri nu i-au permis niciodată să-şi ducă planurile până la sfârşit, în diferitele sale încercări. Le abandona de fiecare dată şi trecea la combinaţii mai practice menite să-l ducă mai repede şi mai sigur la o cât de discutabilă satisfacţie a pripitei sale ambiţii. A ratat astfel toate prilejurile să ajungă stăpân el însuşi, mulţumindu-se cu ce a putut ciupi de la slăbiciunea sau de la bunăvoinţa stăpânilor momentului. […]

În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alţii – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau toate nădejdiile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui avea ceva mistic, ceva supranatural şi tot felul de legende începuseră să-şi facă drum în jurul acestui nou Messia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au adus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihoze trebuie căutată în faptul că de câte ori se ivise o greutate pe un front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. S-au obişnuit astfel soldaţii să vadă în el “salvatorul” şi au început încetul cu încetul să invoce protecţia lui nu numai pentru nevoile de pe front dar şi pentru cele de acasă…

Ca păianjenul în mijlocul pânzei sale, Averescu sta nemişcat şi lăsa muştele să vină. El n-a umblat după popularitate şi la începutul războiui lui nici nu i-a trecut prin cap că aşa ceva ar fi posibil – popularitatea, a alergat după dânsul şi când l-a prins, cel mai mirat a fost dânsul, atât de mirat încât n-a ştiut în primul moment ce să facă cu dânsa… Am trăit în intimitatea lui Averescu pe tot timpul popularităţii sale şi pot să aduc preţioasa marturie, că după cum n-a alergat după popularitate, tot astfel n-a făcut nimic ca să o cultive sau să o ferească de loviturile adversarilor săi. Cât a purtat uniformă, nu s-a coborât în tranşee, iar după ce a scos-o şi a îmbrăcat haina de partid, nu s-a coborât în sate. A stat la Bucureşti sau la Severin şi a făcut tot ce a putut ca să îndepărteze lumea de el. […] Niciodată, nicăieri, un conducător de mase n-a fost dăruit, aşa din senin, cu o asemenea putere asupra oamenilor, fără nici măcar un început de dovadă despre ce ar putea înfăptui.

Pentru Averescu, general capabil, dar nu excepţional, general acrit şi pus la pensie, a fost destul să se îmbrace într-o manta albastră şi să pornească la drum pentru o destinaţie necunoscută, ca tot norodul, hipnotizat, să-l urmeze. Încrederea şi supunerea ţărănimii române faţă de Averescu a fost atât de adâncă, de completă, de necondiţionată, încât generalul ar fi putut face dintr-însa ce ar fi vrut şi atinge cu ajutorul ei orice scop şi-ar fi propus.

Averescu nu era însă sămânţă de dictator şi n-a avut nici încredere în popularitatea sa, pe care o simţea instinctiv trecătoare. Averescu n-a fost decât un general ambiţios, lacom de putere şi de onoruri. Tacticos şi metodic, în cariera sa militară ca şi în cea politică, el a fost omul planurilor migălos pregătite. Tot ce nu se încadra în planurile sale, îl tulbura şi-l plictisea. În planurile sale nu fusese prevăzută popularitatea. […] La popularitate nu s-a gândit un minut: şi când i-a căzut în spinare l-a surprins neplăcut. Nu era om care să măgulească instinctele şi poftele mulţimii; temperamentul său îl pironea la masa de lucru şi-l îndepărta de contactul cu prostimea. Mintea lui era minte de strateg, nu de tribun. […]

Între sufletul lui şi al poporului era o adâncă disonanţă şi aproape nici o legătură. Averescu n-a ştiut niciodată să vorbească poporului, nici să-i deschidă inima sa, nici să se apropie de a celor mulţi şi obidiţi. După ce a ajuns la guvern, singurul scop pe care-l urmarise, s-a crezut, în naivitatea lui (căci mai era şi naiv…), înscăunat pe vecie şi în măsură să dispreţuiască concursul celor mulţi şi proşti pe umerii cărora se ridicase printre cei puţini şi deştepţi. N-a fost om popular care să-şi vadă mai puţin de popularitatea sa ca Averescu. După alegerile din 1920, n-a mai făcut nimic ca să o întreţină, şi cum a venit aşa a luat-o vântul, în câteva luni. Oroarea lui de demagogie -trebuie să-i recunoaştem această însuşire – l-a împiedicat să mânuiască făgăduiala şi minciuna şi să acopere prin ele goliciunea sufletului său. Îndată ce mulţimea şi-a dat seama că lada era “goală”, dezamăgită, a rupt toate legăturile care o robiseră…

Acest veleitar reputat ca om de acţiune, era în realitate un şovăitor şi un şerpuitor. Se pierdea în prepararea acţiunilor secundare menite să sprijine acţiunea principală, la care nu ajungea niciodată. Brătianu-l cântărise şi nu se temea de el. Ştia că dacă îi va pune în drum un simplu pai, îl va îndepărta de la scopul urmărit. Acest revoluţionar verbal, acest general aclamat de popor avea respectul ierarhiei şi o nelimitată rezervă de slugărnicie în suflet. Cu o acadea arătată de departe, Regele-l putea duce unde vrea şi o ştia şi Regele şi Brătianu, şi s-au servit de dânsul ca de un preş de şters picioarele…

Brătianu a putut să se servească de dânsul cum a vrut şi în 1920 şi în 1926, fiindcă a avut la îndemână sacul cu grăunţe. Eu nu-l aveam. Dacă-aş fi avut şi eu în mână sforile care mişcau paiaţa regală, şi aş fi putut face şi desface Ministerele, m-aş fi putut folosi şi eu de cealaltă paiaţă cu galoane pe care un capriciu al soartei, iar nu însuşirile sale intelectuale sau sufleteşti îl ridicase la o înălţime la care nu s-a putut menţine.”

*****

sursa: Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ed. Machivelli, Bucureşti, 1996

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: