Personalitatea socratică

O admirabilă stăpânire de sine, care se traduce în temperanţă şi simplitate a comportării, caracterizează intelectualismul personalităţii socratice. A îndeplinit în două rânduri funcţia de magistrat, dar nu a râvnit la onoruri, nici la bogăţii. Refuzând a face parte din categoria celor care se consacră treburilor publice, arată şi raţiunea acestui refuz: „În ce fel crezi tu – îi spune Socrate lui Xenofon – că aş putea fi mai util treburilor publice; ocupându-mă eu însumi sau consacrându-mi efortul în a face un cât mai mare număr de oameni să se ocupe de ele?” Există numeroase dovezi în ce priveşte grija arătată tineretului, de a-i trezi interesul şi de a-l pregăti pentru viaţa socială, probă evidentă a tendinţei anti-individualiste a învăţământului său.

A iubit dreptatea mai mult decât viaţa şi nu a înţeles, ca demagogii, că în această materie pot fi făcute concesii de dragul popularităţii. Atunci când adunarea poporului era pe punctul de a condamna pe nedrept 10 generali, Socrate a fost singurul dintre judecaăori care s-a opus sentinţei, votând în favoarea legalităţii şi umanităţii. Aceeaşi tărie de caracter a dovedit-o rezistând celor 30 de tirani care-i cereau o sentinţă nedreaptă. „Această teribilă putere a celor 30 nu m-a putut sili să comit o nedreptate, şi rezistenţa mea ar fi fost fără îndoială pedepsită cu moartea dacă acest guvernământ nu ar fi fost înlăturat în curând.” Întrucât şi-a manifestat public indignarea în faţa masacrelor ordonate de tirani, Critias, care-i fusese elev, şi Callicles îi vor interzice pentru multă vreme de a se mai adresa tineretului.

Lucid observator al slăbiciunilor omeneşti, a detestat exhibiţionismul, înfumurarea pretenţioasă, ca şi falsa modestie, care nu e decât o formă mai subtilă a vanităţii. Unui filosof cinic care ţinea să arate tuturor îmbrăcămintea lui zdrenţăroasă, îi spune: „Prin găurile hainei tale îţi zăresc vanitatea„. Oracolul lui Apollon – care afirmase că Socrate e cel mai înţelept dintre oameni – e interpretat de Platon în felul următor: „Era cel mai înţelept dintre toţi, pentru că, spre deosebire de ceilalţi oameni care se cred atotştiutori, el era convins că nu ştie nimic:”

Se pune în acest caz problema sincerităţii lui Socrate; a cultivat el modestia şi umilinţa până la aceea limită care să însemne o subestimare a valorii sale proprii, înabuşirea acelei „conştiinţe de sine” la care ţinea atât de mult? Recunoaşterea ignoranţei nu e decât un procedeu tactic în desfăşurarea ironiei socratice. Sub umilinţa aparentă se ascunde de fapt o perfectă încredere în sine şi în eficacitatea  rolului pe care şi l-a asumat; orgoliul îşi face loc uneori, ca în aceste cuvinte consemnate de Xenofon:  „Nu ştii tu că până în prezent nu e nimeni care să mă fi depăşit în felul de a fi ştiut să trăiesc bine şi plăcut?” Dar să ţinem seama că pentru Socrate o viaţă bună nu înseamnă îmbuibare, lux şi trândăvie. Mantia de purpură, stofele argintii şi aurii nu sunt bune decât pentru actorii care joacă într-o piesă de teatru, dar cu totul inutile pentru fericirea vieţii. Plimbându-se în agora, marea piaţă a Atenei, priveşte cu ironie tarabele încărcate cu tot felul de mărfuri care stârnesc admiraţia şi pofetele cumpărătorilor: „Ce de lucruri de care eu nu am nevoie!

*****

sursa: Erneste Stere, Din istoria doctrinelor morale, Ed. Polirom , 1998

Un răspuns

  1. Mulțumesc pentru articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: