Cato cel Bătrân – Cartagina trebuie distrusă!

În senat şedinţa era pe sfârşite. Trimişii cartaginezi aşteptau nerăbdători, la intrare, hotărârea definitivă şi pe feţele lor se putea citi o vie nelinişte, căci în clipele acestea avea să se decidă soarta scumpei lor cetăţi.

Era cald şi senatorii erau obosiţi. Sudoarea curgea pe togele lor brodate cu purpură şi în ochi li se citea parcă o singură dorinţă: să se isprăvească odată această şedinţă care dura de câteva ceasuri. Consulul care prezida le acordase pentru un moment, o pauză de odihnă şi de reculegere. Unii dormitau pe băncile lor, alţii se plimbau prin incintă, iar cei mai mulţi se grupaseră în jurul lui Scipio şi discutau cu aprindere. Figura şefului nobilimii se desena mândră şi aristocratică în mijlocul grupului de chipuri agitate.

Deodata se făcu tăcere. Senatorii îşi ocupară iarăşi locurile şi şedinţa reîncepu. Un om, cu părul roşu şi ochii cenuşii, se urcase la tribună. Era între două vârste şi pe buze îi flutura un zâmbet tăios şi sarcastic. Când începu să vorbească, toţi senatorii îşi ascuţiră urechile şi nicio şoaptă nu se mai auzi. Însuşi Scipio păru că renunţă la seninatatea-i olympiană şi privi cu luarea aminte pe orator.

Cato vorbea din ce în ce mai animat. Vorbele-i curgeau limpezi şi clare şi se îndeseau ca picătarile unei ploi repezi de vară. Frazele se rotunjeau, figurile retorice răsăreau necăutate şi în chip spontan, iar ironiile şi sarcasmele se încrucişau ca nişte fulgere pe un cer furtunos. Cu toată oboseala lor, senatorii nu se mai săturau ascultându-l şi la rându-i, fiul arendaşului din Tusculum părea că nu se mai satură nici el de propria-i elocvenţă. În sfârşit termină şi ultima-i frază vibra maiestoasă şi sonoră: „Aşadar, părerea mea e că trebuie dărâmată Cartagina!”

Un murmur străbătu sala. Preşedintele puse la vot diferitele propuneri şi în urmă delegaţii puni fură chemaţi înăuntru. Ei se plecară adânc. Într-o tăcere deplină hotărârea definitivă fu citită. „Senatul şi poporul roman ordonă Cartaginei ca ea să-şi nimicească toate vasele de război şi să primească vizita de control a unei delegaţii romane”. În fruntea acestei delegaţii era numit Cato. Trimişii Cartaginei se plecară din nou adânc în faţa senatorilor, Cato îi privi cu o mânie abia reţinută, Scipio zâmbi ironic şi compătimitor, iar ei, mohorâţi, dar calmi, părăsiră încet sala senatului.

Cartagina trebuie distrusă!

Când delegaţia romană a debarcat la Cartagina, primirea ei a fost făcută cu un fast nemaipomenit. Sufeţii, senatorii şi o mulţime imensă i-a întâmpinat pe ţărm. Casele erau împodobite cu covoare bogate şi cu valuri de purpură. Pe străzi, în vase mari, ardeau arome fine. Pe fortăreaţa Byrsa fluturau ramuri de măslin, semnul păcii, şi peste tot poporul aclama pe romanii care treceau încântaţi şi fermecaţi de tot ceea ce vedeau. Ce frumos şi ce prosper era oraşul! Nici nu se cunoştea că purtase un război aşa de greu din care ieşise cu totul învins. Peste tot se vedea bogăţie şi voie bună. Pe pieţe, negustorii îşi strigau marfa ca în zilele bune, mulţimea se plimba nepăsătoare şi pe tindele templelor ofrandele şi jertfele se grămădeau numeroase şi alese.

Romanii erau uluiţi. Nu se aşteptaseră să vadă aşa ceva, nu se gândiseră că vor fi primiţi aşa de bine. Numai unul din ei nu îşi pierduse sângele rece şi acesta era Cato.

Vă mai gândiţi la generalul cel chior? întrebase el chiar la intrarea în oraş.

La această jignire adusă lui Hanibal, sufeţii se posomorâseră, dar au răspuns liniştiţi:

Ilustre senator, senatul şi poporul roman ne opresc de a ne mai gândi la el.

Pe străzi, Cato a examinat cu atenţie edificiile măreţe şi somptuoase şi, adresându-se unui senator cartaginez, i-a zis:

Nu găseşti că aveţi prea multă marmură şi aur? Mai trainică e, cred eu, cărămida de la Roma.

La ospăţul oficial, el nu a gustat aproape deloc din mâncărurile şi vinurile alese. Pe când colegii lui se îmbătaseră numai din aroma bucatelor şi a băuturilor, Cato a cerut să i se dea o ceapă şi o bucată de slănină. Le-a mâncat cu poftă, a băut dintr-o dată o cupă cu apă în care pusese puţin oţet şi a râgâit cu satisfacţie chiar în nasul marelui sufet, lângă care sta.

Colegii lui romani l-au privit indignaţi şi unul dintre ei a şoptit la urechea celuilalt:

Nu-şi desminte numele! Porcius s-a numit unul din strămoşii săi şi strănepotul se cunoaşte că se trage din nişte porcari.

Cato a rămas nepăsător şi la sfârşit, când o dansatoare greacă uimise pe toţi prin mişcările-i graţioase, el a exclamat:

Aş prefera o maimuţă din munţii Numidiei: ea face salturi mult mai mari.

Şi a rămas posac şi nimic nu l-a putut încânta, cât a stat la Cartagina. A refuzat daruri bogate, a respins sclave frumoase care îl îmbiau cu farmecele lor şi noaptea, pe când tovarăşii lui se desfătau la ospeţe şi petreceri, el, la lumina lămpilor strălucitoare, îşi punea în regulă catastifele şi scria la „Origines”, opera lui istorică favorită.

După o lună de şedere în oraşul acesta blestemat şi plin de corupţie, cum îl numea el, pe când erau duşi în triumf pentru a se reîmbarca pentru Roma şi când fruntaşii Cartaginei socoteau pe delegaţii romani câştigaţi de partea lor, Cato a rămas neschimbat.

Ce impresie ai de oraşul nostru? l-a întrebat un bătrân cartaginez.

Am impresia că trebuie dărâmat! i-a răspuns el.

…………………..

Când s-a întors la Roma, Cato şi-a reluat viaţa-i şi obiceiurile de toate zilele. Aceleaşi atacuri contra luxului şi desfrâului ce venea din Orient şi mereu aceleaşi îndemnuri: economie, cumpătare şi afară cu tot ce e nou! A rămas statornic şi neclintit în hotărârea sa: Cartagina trebuie distrusă!

Nimicirea Cartaginei nu a avut fericirea să o vadă. El moare în anul 149, cu trei ani înainte de dărâmarea cetăţii punice.

*****

sursa: I. M. Marinescu, Figuri din antichitatea clasică, Ed. Casei Şcoalelor, 1929

4 răspunsuri

  1. Felicitari! Nu am stiut de blogul acesta, este o placuta descoperire.

    Voi reveni sa citesc si celelalte postari, azi ma interesa Cartagina si asa am ajuns aici.

    Inca o data, FELICITARI! 🙂 🙂

  2. Un site foarte interesant .

    1. ,,Sic transit gloria mundi”……….

  3. Să nu renunţi niciodată la arme
    de David Deming
    http://www.americanthinker.com/2010/05/never_give_up_your_weapons.html

    Istoria demonstrează că doar distrugerea îi aşteaptă pe cei care încearcă să-şi împace duşmanii prin renunţarea la arme. În 149 BC, o jumătate de milion de cetăţeni din Cartagina au încercat să satisfacă Roma predîndu-şi armele. Dar, în loc să işi cumpere pacea, doar au facilitat propria lor pieire. Nouăzeci la sută din cartaginezi au fost ucişi şi oraşul Cartagina a fost în întregime distrus. Cei care au supravieţuit au fost vînduţi ca sclavi, iar civilizaţia cartagineză a fost pentru totdeauna ştearsă de pe faţa pămîntului.

    Cartagina a fost fondată pe ţărmurile Africii de Nord de către fenicieni în secolul 9 BC. Aceasta a devenit cu timpul centrul unui puternic imperiu şi, pe măsură ce puterea Romei creştea, devenea inevitabil ca romanii şi cartaginezii să intre în conflict.

    Între 264 şi 146 BC, Roma şi Cartagina s-au luptat în trei războaie punice pentru controlul Mării Mediterane. Romanii au învins în primul şi în al doilea război punic. La încheierea celui de-al doilea război punic în 202 BC, Cartagina a fost forţată să plătească Romei 200 de talanţi de argint pe an timp de cincizeci de ani. O condiţie suplimentară a păcii a fost interdicţia impusă Cartaginei de a purta războaie fără permisiunea Romei. Drept urmare, numidienii din Africa de Nord (strămoşii berberilor de azi) au început să facă raiduri în Cartagina fără teamă de represalii. Cînd cartaginezii i-au implorat pe romani pentru permisiunea de a se apăra, au fost refuzaţi.

    În 157 BC, Cato Cenzorul a vizitat Cartagina şi a fost alarmat să descopere cît de repede s-au refăcut cartaginezii după înfrîngerea în al doilea război punic. El a ajuns la convingerea că Roma nu va fi niciodată în siguranţă pînă cînd Cartagina nu va fi complet anihilată. Din acel moment, Cato îşi încheia fiecare discurs în senatul roman exclamînd: „Cartagina trebuie distrusă!”

    Pe măsură ce timpul trecea, Senatul Roman devenea tot mai convins că Marcus Porcius Cato avea dreptate şi a hotarît să şteargă Cartagina de pe faţa Pămîntului. Aveau însă nevoie de un pretext pentru începerea ostilităţilor. Cartaginezii le-au furnizat, involuntar, unul.

    În conformitate cu termenii păcii care a încheiat al doilea război punic, Cartagina a fost obligată să plătească tribut Romei timp de cincizeci de ani. Cînd cei cincizeci de ani au trecut, cartaginezii au concluzionat că sînt, de asemenea, eliberaţi de restricţia care le-a interzis să poarte războaie fără permisiunea Romei. O facţiune patriotică a venit la putere în Cartagina şi a format o armată pentru a apăra Cartagina de raidurile numidiene.

    Războiul dintre cartaginezi şi numidieni i-a oferit Romei pretextul de care avea nevoie, şi Senatul roman a declarat imediat război Cartaginei. Cînd cartaginezii au aflat de existenta starii de război s-au alarmat şi au expediat imediat o echipă de treizeci de ambasadori la Roma pentru a pleda pentru pace. Cartagina pur si simplu nu işi putea permite un al treilea război punic cu Roma. De la victoria sa în al doilea război punic, Roma devenise incomensurabil mai puternică.

    Senatul roman hotarise deja distrugerea Cartaginei, dar ei s-au gîndit că ar fi avantajos să se folosească mai întii de înşelatorie. Aşa că i-au tratat pe cartaginezi într-un mod care a fost atît brutal cit şi viclean.

    Ambasadorilor cartaginezi li s-a spus că dorinţa lor de pace va fi satisfacută. Cartaginei i s-ar permite să-şi păstreze libertatea, teritoriul şi proprietaţile. Dar, ca o condiţie şi o garanţie a păcii, cartaginezilor li s-a cerut să predea trei sute copii de sex masculin din familiile lor cele mai eminente ca ostatici. Forţele militare romane au fost expediate la Cartagina pentru a colecta captivii. Consulii romani au fost instruiţi în secret să continue războiul pînă cînd Cartagina va fi „facută una cu pămîntul”.

    Potrivit istoricului Appian (c. AD 95-165), copiii cartaginezi au trebuit să fie smulşi din braţele mamelor lor. Unele dintre ele au fost atît de înnebunite de durere încît işi smulgeau parul, se loveau cu pumnii în piept, sau chiar au înotat în larg urmarind în zadar corăbiile care le transportau fiii la Roma. Nu işi vor mai vedea niciodată copiii în viată. Dar acest sacrificiu a fost considerat necesar pentru cumpararea păcii.

    Odată ce ostaticii au fost predaţi, ambasadorii cartaginezi aşteptau pacea. Dar romanii au avut o nouă cerere. Ei au insistat ca orasul Cartagina să-şi predea toate armele. Consulul roman Censorinus a explicat: „Dacă sînteţi sincer dornici de pace, de ce mai aveţi nevoie de arme?” El a continuat: „Aduceţi toate armele şi maşinăriile de război, atît publice, cît şi private, şi predaţi-ni-le.” Uitînd de maxima romană „Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război”, cartaginezii s-au supus servili. Ei au predat armuri pentru două sute de mii de oameni, suliţe, săgeți şi două mii de catapulte. Appian scrie că a fost un „spectacol fără precedent priveliştea numărului mare de care încărcate.”

    Odată ce s-au conformat cererii romanilor să-şi predea armele, ambasadorii cartaginezi au crezut prosteşte că au cumpărat pacea dezarmîndu-se de bunăvoie. Consulul Censorinus i-a lăudat pe cartaginezi pentru că au avut înţelepciunea să se conformeze primelor două cerinţe ale romanilor. Dar mai era una. „Predaţi-ne Cartagina şi caraţi-vă unde vreţi în propriul vostru teritoriu la o distanţă de cel puţin zece mile de mare pentru că noi am hotărit să radem oraşul vostru de pe faţa Pamîntului.”

    Ambasadorii cartaginezi au înteles în cele din urmă că au fost înşelaţi predînd Romei, fără luptă, tot ce le-ar fi fost necesar pentru a duce şi a cîştiga un război. Nu va fi pace şi au fost înşelaţi la marea artă. Ambasadorii cartaginezi „i-au blestemat pe romani (…) s-au aruncat la pămînt şi îl băteau cu mîinile şi capetele. Unii dintre ei chiar şi-au rupt hainele şi şi-au sfîşiat carnea ca şi cum ar fi fost absolut lipsit de simţuri.”

    Deoarece işi predaseră săbiile, cartaginezii au mai putut recurge doar la cuvinte. Aşa că au apelat la romani pentru îndurare şi milă. Dar nu li s-a acordat nici una, nici cealaltă. Consulul Censorinus a declarat: „Senatul (…) a emis decretele şi acestea trebuie aplicate.” El a explicat: „Noi nu luăm această decizie din vreo rea-voinţă faţă de voi, ci în interesul unei păci durabile şi a securităţii comune.” Singura consolare pe care consulul roman a putut-o oferi cartaginezilor a fost observaţia că „medicamentul pentru vindecarea tuturor relelor este uitarea.”

    Cînd ambasadorii cartaginezi au adus vestea funestă în Cartagina, a urmat „o scenă de nebunie oarbă, delirantă.” Oamenii s-au repezit la ambasadori şi i-au rupt în bucăţi sau i-au omorit cu pietre. Cartaginezii au intrat în depozitele de arme şi s-au prăbuşit, hohotind de plîns, cînd le-au găsit goale. Cele mai înnebunite au fost mamele care şi-au predat copiii romanilor. Era evident acum că pierderea copiilor nu a folosit la absolut nimic.

    Cartaginezii au fost dezarmaţi, dar cu toate acestea au hotarît să reziste cît mai mult posibil. Au lucrat zi şi noapte ca să-şi facă noi arme. Statuile au fost topite pentru metalul lor. Femeile şi-au tăiat părul pentru a face corzi pentru catapulte. De mare ajutor pentru o rezistenţa îndelungată au fost fortificaţiile uriaşe şi puternice ale Cartaginei. Cea mai mare parte a oraşului era înconjurată de o serie de trei ziduri înalte de patruzeci şi cinci de picioare fiecare (13.7m), ziduri care au fost consolidate timp de sute de ani. Tocmai soliditatea acestor fortificaţii i-a descurajat pe romani să încerce distrugerea Cartaginei la sfîrşitul celui de-al doilea război punic.

    Rezultatul a fost predeterminat de la început, dar romanii au fost obligaţi să recurgă la un lung asediu pentru ca în cele din urmă să cucerească Cartagina. Pentru a tăia cartaginezilor rutele de aprovizionare pe mare a fost nevoie de ample construcţii şi lucrări de inginerie, iar acestea au luat timp.

    După trei ani, cînd cartaginezii erau deja slăbiţi de foame şi de boli, romanii au reuşit în sfîrşit să spargă zidurile oraşului. Au urmat şase zile de lupte, stradă cu stradă, dar rezistenţa cartaginezilor a fost slabă.

    Oraşul a fost incendiat şi au urmat scene interminabile de groază în timp ce focul mistuia cladiri şi oameni. Romanii i-au ucis pe toţi cei care rezistau. Supravieţuitorii, 55.000 de oameni, reprezentau mai puţin de zece procente din populaţia iniţială. Au fost cu toţii vînduţi ca sclavi. Senatul Roman a decretat ca rămăşiţele Cartaginei să fie complet distruse. Ruinele au ars timp de 17 zile. Acesta a fost sfirşitul amar al celor şapte sute de ani de civilizaţie cartagineză.

    Astfel s-a învăţat lecţia. Renunţarea la arme nu iţi aduce pacea, ci doar iţi pavează calea pentru înfrîngerea finală. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: