Cruciadele. Cauze, desfăşurare, urmări


Organizarea cruciadei, pelerinaj armat cu scopul de a elibera Locurile Sfinte de sub stăpânirea necredincioşilor, pune în evidenţă forţa Bisericii romane, capabilă în secolul al XI-lea să se reformeze, renunţând la o serie de vicii care-i erau imputate şi să conducă o mişcare de expansiune care antrenează cavalerii şi capetele încoronate din întreg Occidentul.

Cauzele cruciadelor

La originea ideii de cruciadă stau mai mulţi factori, dintre care putem sublinia în primul rând tradiţia pelerinajului la Ierusalim, centrul lumii spirituale a creştinilor. Greutăţile şi primejdiile drumului transformă călătoria la Locurile Sfinte într-o pocăinţă, care poate aduce omului medieval iertarea de păcate.

Pe de altă parte, cuceririle islamice însufleţite de spiritul djihadului, războiul sfânt musulman, creează reacţii de răspuns în lumea creştină şi contribuie la formularea ideii legitimităţii războiului împotriva necredincioşilor. Ideea de cruciadă se naşte din întâlnirea acestor două tradiţii, dar succesul predicii papei Urban al II-lea, la Clermont, care conduce la declanşarea primei cruciade trebuie explicat şi prin alte elemente.

Religiozitatea profundă, chiar dacă uneori îmbibată de superstiţii, a majorităţii populaţiei occidentale, este de luat în considerare atunci când căutăm cauzele cruciadelor. Orientul are pentru creştinii occidentali înfăţişarea unei lumi mirifice, a bogăţiei fabuloase, pentru care Bizanţul vizitat deja de unii cavaleri reprezintă o mostră grăitoare. Nivelul culturii materiale şi spirituale a Orientului bizantin sau islamic este mult superior celei din Occident, constituind astfel un îndemn pentru încercarea de cucerire şi luare în stăpânire a acestor ţinuturi. În Occident începuse deja avântul economic care stă la baza dezvoltării sale de mai târziu, dar consecinţa sa imediată este o anumită creştere a populaţiei la toate nivelurile societăţii. Resursele încă insuficiente nu puteau oferi tuturor posibilităţile dorite, astfel că dirijarea surplusului de oameni spre Orient, într-un scop în realitate expansionist, putea fi o soluţie.

Structura ierarhică a societăţii occidentale permite şi chiar face necesară o astfel de mişcare. Exista o numeroasă categorie de cavaleri, profesionişti ai mânuirii armelor, dintre care mulţi erau însă îndepărtaţj de la moştenirea averii părinteşti, care revenea primului născut, şi care erau obligaţi să încerce să-şi croiască o situaţie prin forţa propriei săbii. Pentru ei, războiul era modul cotidian de existenţă, dar eforturile Bisericii de a instaura un climat de pace în Occident tindeau să le îngrădească aici posibilităţile de manifestare. Biserica, proclamând păci şi armistiţii ale lui Dumnezeu, pe parcursul cărora luptele erau interzise, creştinând idealul cavaleresc, încerca să orienteze potenţialul militar al acestor războinici spre scopuri care să-i servească interesele. Avea acum şi puterea de a o face, deoarece în urma reformei interne a Bisericii, papalitatea se întărise, deţinea autoritatea morală supremă în Occident, şi preluase o serie de atribuţii şi însemne ale puterii seculare. Un cler disciplinat şi supus papei de la Roma contribuise la ridicarea nivelului religios al oamenilor, transformând creştinătatea într-o realitate vie şi sigură de ea. Acest cler duce mesajul chemării la lupta împotriva necredincioşilor în toate colţurile Europei apusene, declanşând o mişcare de adeziune nesperată nici de iniţiatorii proiectului.

În planul evenimentelor concrete, trebuie amintite şi interesele Imperiului bizantin de a beneficia de ajutorul cavalerilor occidentali în lupta împotriva păgânilor (turcii selgiucizi pătrunşi în Asia Mică din anul 1067 şi arabii care stăpâneau Locurile Sfinte). Exista deja tradiţia recrutării de către împăratul bizantin a mercenarilor normanzi, numai că aceştia se dovediseră nesiguri, gata oricând de revoltă sau dornici mai degrabă să realizeze în propriul beneficiu (şi în detrimentul nu doar al arabilor, ci şi al bizantinilor) un imperiu mediteraneean. Spre sfârşitul secolului al XI-lea, împăratul de la Constantinopol alege să ceară ajutorul papei care să-i pledeze cauza în întreaga creştinătate, oferindu-i astfel posibilitatea de a beneficia de forţa militară a cavalerilor occidentali.

Creşterea puterii Venetiei şi a altor republici italiene şi interesul acestora de a sprijini, din raţiuni comerciale (dorind să-şi extindă activităţile negustoreşti), expansiunea creştină în spaţiul stăpânit de arabi, este un alt factor de luat în considerare atunci când se încearcă explicarea succesului ideii de cruciadă.

Cruciada I

Deşi cererile de ajutor ale împăratului bizantin Alexios I Comnenul nu chemau neapărat spre un război sfânt, deşi situaţia creştinilor aflaţi sub stăpânirea selgiucidă nu era dramatică şi pelerinii spre Sfântul Mormânt nu aveau în general de suferit, în 1095 în Occident era creat un climat favorabil ideii unei expediţii generale împotriva necredincioşilor.

În iarna lui 1095, papa Urban al II-lea lansează chemarea la lupta pentru eliberarea mormântului lui Christos de la Ierusalim, promiţând iertarea păcatelor pentru cei ce vor răspunde pozitiv. Reacţia este extraordinară, în căutarea mântuirii, mulţimi nenumărate de oameni din toate straturile societăţii pornesc la drum, cu un entuziasm nu întotdeauna dublat de o pregătire adecvată. Participanţii la „cruciada săracilor”, cum a fost numită această ridicare populară, lipsiţi de cunoştinţe militare şi de organizare, erau conduşi de un cleric, Petru Ermitul şi de cavalerul sărac Gautier fără Avere. Drumul până la Bizanţ este marcat de violenţe împotriva evreilor, consideraţi ucigaşii lui Christos, şi de jafuri. Fiind debarcaţi în Asia Mică de împăratul bizantin pentru care turbulenţa lor în momentul când ajunseseră la Constantinopol reprezenta un pericol, sunt foarte repede masacraţi de turci.

Cruciada cavalerilor”, care a urmat, a fost mult mai bine organizată, a beneficiat de o conducere mai coerentă, comandantul „suprem“ fiind considerat papa, prin reprezentantul său, Adhémar du Puy. Dintre nobilii participanţi s-au remarcat Godefroy de Bouilon şi Bohemund de Tarent. Trecuţi în Asia Mică de flota bizantină după ce au depus jurământ de vasalitate împăratului, armata cruciaţilor a reuşit să elibereze întinse teritorii în Orientul Apropiat (Edessa, Antiohia, Tripoli) inclusiv Ierusalimul, cucerit în 1099.

Statele cruciate din Orient şi cruciadele următoare

Aceste cuceriri aveau să pună bazele principatelor latine din Ţara Sfântă (regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatul de Tripoli, comitatul Edessei), zone de aplicare a unor modele ale feudalităţii occidentale până atunci necunoscute Orientului. Ele sunt confruntate cu problemele lipsei de coordonare între feudalii aşezaţi în Orient, astfel că rolul cel mai important în apărarea lor revine ordinelor călugăreşti militare (Ioaniţii sau Ospitalierii, Templierii şi Teutonii). Stăpânirea latină aici este contestată de musulmani, care obţin în secolele următoare succese ce conduc la organizarea de noi cruciade.

Recucerirea Edessei de către musulmani a condus la predicarea celei de-a doua cruciade (1147-1149) de către papa Eugeniu al II-lea şi Bernard din Clairvaux. Este o cruciadă a monarhilor, întrucât la ea participă regele Ludovic al VII-lea al Franţei şi împăratul german Conrad al IV-lea. Coordonarea lasă însă mult de dorit, şi după înfrângeri în Asia Mică, cruciaţii eşuau în faţa Damascului.

Cea de-a treia cruciadă (1189-1192) a fost declanşată datorită unificării musulmanilor de către Saladin (1171-1193), sultanul Egiptului. Recucerirea de către acesta a Ierusalimului (1187) i-a îndemnat să ia crucea pe împăratul Germaniei Frederic I Barbarossa, pe regele Angliei Richard Inimă de Leu şi pe regele Franţei, Filip al II-lea August. Cruciaţii recuceresc Accra, Antiohia, teritorii de coastă între Tripoli şi Jaffa. Richard smulge insula Cipru bizantinilor. Neînţelegerile dintre monarhi, moartea lui Frederic în Asia Mică au împiedicat recucerirea Ierusalimului. Aceasta rămâne ideea-forţă a cruciadelor următoare, niciodată reuşită (cu excepţia dobândirii sale prin tratatice de către Frederic al II-lea, pentru o scurtă perioadă de timp).

O menţiune aparte merită Cruciada a IV-a (1202-1204), care este detumată de veneţieni de la scopurile sale iniţiale, sfârşind cu cucerirea Constantinopolului, pe tronul căruia se găsesc până la 1261 împăraţi latini (occidentali şi catolici).

Pierderea posesiunilor occidentale din Siria continuă în cursul secolului al XIII-lea, în 1291 fiind cucerită Acra, ultimul punct al rezistenţei latine. Cruciada rămâne însă ca o permanenţă a istoriei occidentale, extinzându-şi sfera de cuprindere asupra luptei cu orice fel de necredincioşi, nu doar cu cei ce stăpâneau Locurile Sfinte. Astfel, luptele cu arabii în Spania, cu păgânii de la Marea Baltică, mai târziu cu turcii otomani în Europa răsăriteană şi centrală s-au dus sub semnul cruciadei.

Urmările cruciadelor

Dincolo de achiziţiile teritoriale de moment, cruciada a avut consecinţe mai ales pe plan economic şi cultural, punând din nou în legătură directă Occidentul dinamic cu un Orient care îi este mult superior, şi de la care împrumută masiv, prin intermediul arabilor, în ştiinţă, artă şi literatură. Modul de viaţă al nobililor se transformă în urma contactului cu luxul Orientului, ţăranilor li se cere tot mai mult pentru a se putea finanţa asemenea expediţii, comerţul se dezvoltă prin deschiderea de noi drumuri. Cruciada s-a transformat într-un instrument la dispoziţia papalităţii, care a folosit-o în lupta împotriva ereticilor (catari) şi a adversarilor politici. Cruciadele, şi în special a IV-a, au contribuit la definitiva îndepărtare dintre Occident şi
Bizanţul care va păstra pentru totdeauna resentimente împotriva latinilor şi care va refuza unirea religioasă cu Roma chiar în condiţiile în care turcii se aflau sub zidurile Constantinopolului.

*****

sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice şi economico-sociale în Evul Mediu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

About these ads

8 raspunsuri

  1. Gheorghita Ionescu Eugeniu | Răspunde

    Cruciadele au fost ultimile încercări ale apusului de a domina răsăritul. “O să trezesc spiritul războinic al popoarelor apusului”, Urban al II-lea l-a înzestrat pe Petru cu scrisori purtând sigiliul papal îngăduindu-i să predice în Europa “războiul sfânt” împotriva necredincioşilor. În “Alexiada” prinţesa Ana relatează, nu fără părtinire, evenimentele. Expediţiile care au urmat sunt descrise diferit de istorici care nu putea să nu fie subiectivi. Tancred e prezentat când ca tâlhar, când ca “sabie a lui Hristos”. Tributul de sânge l-au plătit în mare parte pebea ignurantă, fără căpătâi din cetăţile europene şi şerbimea naivă de pe moşiile marilor seniori ai apusului. Cînd, din depărtare vedeau zidurile vreunui oraş răsăritean izbucneau în strigăte de bucurie mulţumind Domnului că le-a îngăduit să vadă cetatea sfântă, Ierusalimul.

  2. Foarte interesanta tema despre cruciade

  3. IMI PLACE!!!!

  4. mi se pare foarte interesant totul

  5. vreau cruciada a 6 a si a7 a si a 8 a dar mai pe scurt

  6. as vra sa vad urmarile cruciadelor pe scurt…sau cu liniuta…pt portofoliul meu la istorie daca cineva mi le pote da sa lase camentariu va rog… <3 <3 :)

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: