Călătorii în mitologie – ultima parte

O poveste încântătoare este şi călătoria lui Tezeu în adâncul mării, în căutarea inelului pe care Minos l-a aruncat acolo pentru a se convinge că Tezeu era într-adevăr urmaşul lui Poseidon. Pur fantastică este călătoria lui Belerofon, care, potrivit unei versiuni a mitului transmise de Homer, a încercat să ajungă în Olimp pe calul său înaripat, Pegas, stârnind astfel mânia zeilor; Zeus l-a făcut să cadă şi să se zdrobească de pământ. Chiar făcînd abstracţie de această turnură fantastică, Belerofon rămâne un erou călător, şi astfel este prezentat într-o superbă imagine homerică: „…spre supărarea tuturor zeilor, rătăcea singur pe cîmpia Aleia, zdrobindu-şi inima şi fugind de oameni”. Călătoria devine o căutare a singurătăţii, iar numele cîmpiei înseamnă literal „câmpia rătăcitorilor”.

O variantă a călătoriei „centrifuge” este fuga propriu-zisă; în legătură cu ea există numeroase povestiri, de la cele despre rătăcirile Europei până la cele care descriu fuga lui Frixos şi a Helei, copiii Nefelei, în spinarea berbecului cu lâna de aur aflat la originea poveştii argonauţilor; şi lista ar putea continua. Cea mai faimoasă evadare din mitologie este însă aceea a lui Dedal, un mare artist aflat în permanentă fugă din locurile unde se afirmă arta sa. Din Atena trebuie să plece pentru că este acuzat de crimă (asasinarea nepotului său Talus sau Perdix, din gelozie); din Creta trebuie să fugă din cauza mâniei lui Minos. Calităţile sale de inventator îi permit să născocească, pentru această a doua fugă, un vicleşug demn de faima sa, aripile, ce îi vor aduce nesăbuitului său fiu Icar moartea, iar lui Dedal – salvarea. După plecarea din Creta, Dedal trece prin numeroase localităţi din sudul Italiei şi chiar din Sardinia, iar în cele din urmă se stabileşte la curtea regelui Cocalos din Sicilia. Asemenea altor eroi care duc civilizaţia acolo unde merg, şi Dedal lasă în locurile pe unde trece semnul măiestriei sale de arhitect, construind edificii grandioase pe care mitul i le atribuie.

Dedal nu este însă singurul erou care fuge. Plecarea din cetatea de origine constituie o temă recurentă în multe povestiri mitologice şi apare ca o soluţie inevitabilă pentru eroii vinovaţi de vreun delict. Părăsirea cetăţii şi găsirea unui rege străin dispus să-i primească şi să-i purifice reprezintă singura soluţie pentru ca vina lor să nu se răsfrângă asupra întregii comunităţi; astfel, de pildă, după lungi peregrinări, Atreu şi Tiest se stabilesc la Micene după ce l-au ucis pe fratele lor Chrisipos. În fugă, în primul rând de el însuşi şi de destinul său necruţător, este prezentat în tragedie şi unul dintre cei mai mari eroi ai mitologiei, Oedip, asasinul tatălui său şi soţul mamei sale, care părăseşte Teba împreună cu fiica sa Antigona şi ajunge la Colonos, o suburbie a Atenei, unde dispare în mod misterios (Sofocle, Oedip la Colonos).

Unul dintre capitolele cele mai ample, mai aventuroase şi mai pline de trimiteri la tema călătoriei, înţeleasă drept călătorie centripetă, este cel al aşa-numitelor nostoi, „întoarcerile” eroilor greci care după războiul troian pornesc spre cetăţile din care plecaseră cu zece ani în urmă. Cea mai dificilă întoarcere a fost aceea a lui Ulise, povestită în special în Odiseea. Întoarcerile celorlalţi protagonişti ai războiului împotriva Troiei, deşi de mai mică respiraţie, nu sînt mai puţin dramatice; unele se încheie tragic, ca în cazul eroilor implicaţi în naufragiul provocat de Nauplios, tatăl lui Palamede. Ca să-şi răzbune fiul, ucis de tovarăşii săi în urma unei acuzaţii nedrepte a lui Ulise, Nauplios a aprins pe stâncile capului Cafareu, pe coasta insulei Eubeea, focuri care i-au indus în eroare pe marinari. Crezând că era vorba de luminile din port, aceştia s-au îndreptat spre ele, zdrobindu-se de stânci. Alte întoarceri au fost extrem de lungi şi pline de peripeţii, ca aceea a lui Menelaos; „Şapte ani pe o corabie, şapte ani întregi, şi zece am stat la Troia”. Alţi eroi, abătuţi din drumul lor de furtuni, ajung pe coastele sudice ale Italiei şi în Sicilia; multe nume de eroi care au luat parte la războiul troian sînt legate de întemeierea mitică a coloniilor din Magna Grecia.

Nu toate întoarcerile se petrec pe mare; unii eroi, avertizaţi de semne premonitorii, au preferat să se întoarcă pe uscat, iar unii dintre ei s-au oprit şi s-au stabilit în ţinuturile pe unde au trecut. Dacă expediţia împotriva Troiei a pornit destul de uşor – vremea bună care a întârziat plecarea a reprezentat un obstacol ce a putut fi depăşit – şi a ajuns la destinaţie fără probleme, întoarcerea a fost lungă şi grea pentru toţi. Cuvântul „nostalgie” nu numai că recuperează în prima sa parte grecescul nostos, „întoarcere”, ci, poate urmând amintirii atâtor episoade mitologice, o asociază cu ideea de durere (algos), sugerând, aşa cum o face şi mitul, că nostalgia nu ar fi numai o dorinţă de întoarcere atât de puternică încât provoacă suferinţă, ci şi convingerea că întoarcerea în sine înseamnă suferinţă: din cauza dificultăţilor călătoriei, a incertitudinilor parcursului, a dubiilor legate de ceea ce se va găsi la întoarcere, a credinţei că nimic nu poate să fi rămas ca înainte.

Pe lângă întoarcerile eroilor din războiul împotriva Troiei, mitologia ne prezintă tema întoarcerii în relaţie cu o altă călătorie mitică, aceea care are drept scop găsirea lânii de aur; la întoarcere, argonauţii parcurg distanţe mult mai mari comparativ cu cele iniţiale, într-o peregrinare pe care poeţii au extins-o progresiv, implicând practic întreaga lume cunoscută. Nu mai puţin fantastică, aventuroasă şi plină de divagaţii este întoarcerea lui Heracle după prinderea boilor lui Gerion; străbătând regiuni foarte îndepărtate una de cealaltă, ghidat parcă de o busolă ce a luat-o razna, eroul traversează toată lumea mediteraneană, ajungând chiar în Galia şi în Britania, şi lasă în fiecare ţinut străbătut o urmă a trecerii sale, învăţându-i pe oameni creşterea animalelor şi agricultura (în această întreprindere Heracle se prezintă ca un erou civilizator), dar şi prin aventurile sale galante şi copiii rezultaţi din ele.

O altă întoarcere plină de peripeţii este cea a lui Tezeu din Creta. Aici, bucuria şi uşurarea provocate de salvarea tinerilor atenieni condamnaţi să-i fie victime Minotaurului în întunecatul labirint din Creta se împletesc cu o serie de evenimente tragice, ca părăsirea Ariadnei şi episodul în care Tezeu uită să schimbe pânzele navelor, ce trebuiau să vestească succesul misiunii. Din această cauză, întoarcerea la Atena se transformă din bucurie în doliu; crezând că fiul său Tezeu a murit, Egeu, disperat, se aruncă în marea care îi va purta numele.

Bucuria împletită cu durerea marchează frecvent momentul final al călătoriilor de întoarcere ale eroilor; ca şi în cazul lui Tezeu, în cazul lui Ulise sângele pretendenţilor contaminează palatul din Itaca, iar în povestea argonauţilor o înlănţuire de evenimente tragice şi intrigile Medeei au loc după întoarcerea corăbiei Argo la Pagasa, de unde plecase. Călătoria dobândeşte o dimensiune particulară atunci când ţinta sa este lumea infernală. Direcţia unei asemenea călătorii poate fi dublă: dinspre lumea celor vii spre lumea morţilor, ca în cazul lui Ulise şi al lui Enea, respectiv în Odiseea şi în Eneida; sau invers, şi atunci sufletele celor morţi reiau legătura, fie şi pentru scurt timp, cu cei vii. Aşa se întîmplă în riturile de invocare a morţilor, dar şi în cadrul unor sărbători religioase greceşti şi romane, în timpul cărora se credea că morţii se plimbă pe străzile din cetate, pe lângă casele în care trăiseră, la banchetele organizate pentru ei. În puţine cazuri, se poate întîmpla (nu întotdeauna cu succes) ca zeii să îi îngăduie în mod excepţional unui mort să se întoarcă pe pământ; este cazul Euridicei, care nu reuşeşte să întreprindă însă dificila călătorie, sau al zeiţei Persefona, care nu este moartă, ci a fost răpită de Hades, şi pendulează între infern şi pământ.

Dimensiunea propriu-zisă a călătoriei este însă exaltată într-o măsură mult mai mare atunci cînd prevalentă este direcţia dinspre lumea viilor spre cea a morţilor; atingerea acestui ţel atât de dificil, interzis celor mai mulţi muritori, presupune cunoaşterea unor vicleşuguri, sugerate lui Ulise şi lui Enea de două vrăjitoare, Circe şi Sibila din Cumae; trebuie să găseşti locul de intrare în lumea infernală, să urmezi un ritual precis, să aduci ofrande, să ai amulete. Rareori, şi alţi eroi cu calităţi excepţionale coboară în infern şi se întorc apoi de acolo; este cazul lui Heracle, care îl prinde în lumea de dincolo pe câinele Cerber, al lui Tezeu (emul al lui Heracle în întreprinderile sale), care coboară împreună cu Piritoos în Hades, încercând să o răpească pe Persefona, însă eşuează; Heracle îl va elibera din lumea morţilor, iar izvoarele se contrazic în ceea ce priveşte soarta lui Piritoos (potrivit unora, a fost salvat şi el de Heracle, pe când altele spun că a rămas pentru totdeauna în infern).

Moartea însăşi reprezintă o călătorie – a sufletului – şi, ea toate călătoriile, are un mijloc de transport, barca lui Charon, în care dacă vrei să urci trebuie să plăteşti un obol; asemenea tuturor călătoriilor, moartea are peisajele sale de fundal, adesea noi şi surprinzătoare, întrucât călătoria presupune întotdeauna şi uimirea; o imagine vie a acestor peisaje ne oferă mitul platonician al lui ER. Moartea este călătoria ultimă care presupune coborârea în abis şi care începe cu călătoria trupului, pe carul funerar, până la locul mormântului.

Călătorii întreprind nu numai oamenii (vii sau morţi) sau eroii; şi zeii străbat uneori pământul în lung şi-n lat. Sunt amintite lungile călătorii ale lui Dionysos, ce răspândeşte pe pământ secretele cultivării viţei-de-vie, şi cele ale divinităţilor eleusine, Demetra, Core şi Triptolem, care îi învaţă pe oameni să cultive câmpul. Demetra întreprinde o călătorie disperată prin lume în căutarea fiicei sale Persefona sau Core, după ce aceasta a fost răpită de Hades; pe pământ este primită cu bunăvoinţă de oameni, după cum se povesteşte în Imnul homeric către Demetra, însă nu-şi găseşte fiica, despre soarta căreia o informează în cele din urmă Helios, Soarele – alt zeu aflat într-o continuă călătorie de la un capăt la altul al cerului, care vede totul în trecerea sa pe deasupra pământului. Dificilă, însă din alte motive, este călătoria unei alte zeiţe, Leto sau Latona, mama lui Apollo şi a Artemisei, silită să rătăcească pe pământ în căutarea unui loc unde să-i poată naşte pe cei doi gemeni. Uneori, zeii nu ezită să coboare incognito pe pământ, oprindu-se în cetăţile şi în casele oamenilor: aşa procedează Iupiter şi Mercur, care, după ce găsesc numai uşi închise la trecerea lor, sunt primiţi în cele din urmă de Filemon şi Baucis.

Divinităţile ocrotitoare ale călătorilor sunt grecul Hermes şi romanul Mercur; ca mesager al zeilor, Hermes este la rândul lui un neobosit călător. Iconografia confirmă această caracteristică a sa înfăţişându-l cu sandalele înaripate şi pălăria cu boruri largi, acoperământul tipic pentru cap al celor care călătoresc şi trebuie să se apere de soare şi de ploaie. Mesageră a zeilor şi o mare călătoare este şi Iris; în lumea latină era venerată şi Vibilia, care îi ocrotea în special pe cei ce rătăceau drumul.

*****

sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, 2003

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: