Călătorii în mitologie – prima parte

Subiect privilegiat de mitologia clasică, începînd cu povestea faptelor lui Ulise, călătoria poate fi caracterizată de direcţia în care se desfăşoară: poate fi o călătorie centrifugă, de descoperire, o îndepărtare de centru în căutarea a ceva (de pildă, călătoria argonauţilor plecaţi în căutarea lânii de aur sau cea a lui Heracle plecat să aducă merele Hesperidelor ori boii lui Gerion), sau una centripetă, de întoarcere acasă (ca în cazul lui Ulise şi al celorlalţi eroi homerici care se întorc din războiul troian).

Călătoriile se pot diferenţia şi în funcţie de locul unde se desfăşoară: unele au ca fundal locuri reale, chiar dacă uneori acestea sunt greu recognoscibile pentru noi, cei de azi (aşa sunt călătoria lui Enea sau cea a eroilor fondatori ai coloniilor greceşti din sudul Italiei şi Sicilia); altele ne pot prezenta, pe lângă locurile reale sau în locul acestora, locuri mitice şi fantastice (ca în cazul călătoriei în infern a lui Ulise şi a lui Enea ori în cel al numeroaselor localităţi în care ajunge Ulise în timpul peregrinărilor sale).

Cele mai spectaculoase călătorii pe care le prezintă mitologia au loc pe mare; nu lipsesc însă eroii care parcurg pe jos sau, oricum, pe uscat distanţe enorme, care înving monştri din cauza cărora drumurile sunt nesigure (este cazul lui Tezeu) ori întreprind lungi peregrinări în căutarea unui loc pentru a întemeia o cetate sau pentru a se purifica după ce au comis vreo crimă. Indiferent dacă are loc pe mare sau pe uscat, călătoria este întotdeauna plină de primejdii: învingerea monştrilor, duşmanilor şi piedicilor echivalează cu depăşirea încercărilor unui parcurs iniţiatic. În cadrul religiei antice, călătoria poate să reprezinte metafora parcursului iniţiatic ce duce la cunoaşterea misterelor şi a mântuirii sufletului şi să se traducă simbolic în procesiune sau pelerinaj. Aceste aspecte nu se exclud reciproc, ci se împletesc în diferitele mituri, prilejuind povestiri de un farmec aparte.

Dintre călătoriile de descoperire, „centrifuge”, cea a argonauţilor porniţi în căutarea lânii de aur este extrem de veche, din moment ce Homer ne spune că toată lumea o ştie foarte bine. Corabia Argo porneşte de la Pagasa şi trece prin multe locuri: insula Lemnos, Samotrace, insula regelui Cizicos, faţă în faţă cu coasta frigiană, Misia, ţinutul bebricilor din Bitinia, coasta Traciei, unde domneşte prezicătorul orb Fineu, insulele Simplegade sau Cianee, Pontul Euxin, gura râului Termodon şi, în sfârşit, Colhida, ţinta călătoriei.

În povestirea despre călătoria argonauţilor, pentru care principalul izvor îl constituie versiunea lui Apollodor din Argonauticele, apar toate elementele ce caracterizează călătoriile mitice: dificultăţile drumului şi cele de orientare, furtunile pe mare, acostarea în locuri străine şi relaţiile adesea dificile cu băştinaşii, întâlnirile cu creaturi monstruoase, miracolele divine ce apar frecvent în calea muritorilor. Adesea, călătoriile „centrifuge” nu au ca scop descoperirea unei comori, aşa cum, simplificând, s-ar putea afirma în cazul argonauţilor, ci urmăresc să le ofere protagoniştilor locuri noi şi începutul unei vieţi noi. Ceea ce poate însemna că ele marchează istoria sau că povestirile despre călătorii încearcă să explice prin mit o situaţie istorică. Călătoria lui Enea descrisă de Vergiliu în Eneida are drept scop reinstaurarea civilizaţiei de odinioară a Troiei distruse. Călătoria Didonei, care se îmbarcă la Tir şi porneşte spre coasta Africii, întemeind în cele din urmă Cartagina, are caracteristici asemănătoare, în ciuda diferenţelor evidente.

Printre călătoriile de descoperire şi căutare se numără şi cea a lui Heracle, plecat pe urmele boilor lui Gerion. Heracle călătoreşte mult; în aventurile sale (şi nu doar în timpul celor douăsprezece munci) se deplasează de la un capăt la celălalt al lumii. Expediţia ce are ca scop prinderea boilor lui Gerion prezintă însă toate caracteristicile călătoriei: ţinta este foarte îndepărtată – o insulă aflată la capătul lumii, lângă Ocean sau chiar dincolo de el. Ca să ajungă acolo, Heracle întreprinde o lungă călătorie şi lasă o urmă a trecerii sale fixând celebrele coloane la extremităţile Europei şi Libiei; pentru a traversa Oceanul, zeul Soare îi dăruieşte o barcă în formă de cupă, făcută în întregime din aur. Astfel, călătoria sa este proiectată într-o dimensiune magică şi fantastică. Nu mai puţin fantastică este călătoria pentru găsirea merelor Hesperidelor. Tradiţiile plasează grădina unde se aflau minunatele mere de aur fie în vestul îndepărtat, fie în nord, în ţinutul hiperboreenilor. Heracle trebuie mai întâi să descopere unde se află merele şi apoi să ajungă la ele. Culegerea fructelor nu necesită un efort deosebit; mai greu îi este eroului să depăşească toate dificultăţile şi pericolele călătoriei: conflictele cu Cicnos şi Anteu, lupta cu Busiris, eliberarea lui Prometeu înlănţuit de stâncile din Caucaz, întrecerea în şiretenie cu Atlas.

Dintre călătoriile de căutare şi descoperire, cea a argonauţilor şi cele ale lui Heracle sunt cele mai cunoscute, dar nu singurele. În mitologie există nenumăraţi eroi ce călătoresc. Îl putem aminti pe Perseu, ale cărui aventuri îl duc de la extremitatea Oceanului, unde o vânează pe Meduza, până în Etiopia, unde o salvează pe Andromeda de monstrul marin; sandalele înaripate pe care le poartă simbolizează destinul său de călător neobosit. Uneori, călătorii nu caută ceva, ci pe cineva. Amintim aici călătoria lui Cadmos pornit în căutarea surorii sale Europa, un pelerinaj interminabil ce are ca epilog întemeierea Tebei.

Dacă în majoritatea cazurilor călătoriile eroilor au un scop precis, în ciuda numeroaselor divagaţii, nu lipsesc – în special în literatura romanescă, din perioada elenistică până în cea antică târzie – povestirile despre călătorii ce constituie un scop în sine : o împletire de aventuri fantastice, peregrinări legate între ele de un fir invizibil şi încercări care depăşesc tema călătoriei în sens strict. Este cazul unor călătorii ca aceea descrisă în Istoria adevărată a lui Lucian, o veritabilă capodoperă a genului: o operă de evadare, după cum spune chiar autorul, unde se povestesc călătorii pe lună şi printre stele, şederea în pântecele unei balene, experienţe trăite în Insula Fericiţilor sau în cea a Viselor, întâlniri cu fiinţe monstruoase.

Cu intenţii evident satirice la adresa cercetării filosofice greceşti din vremea sa, Lucian descrie o altă călătorie fantastică, cea din Icaromenipos sau omul deasupra norilor; aici, călătoria, care adesea este metafora căutărilor omului, devine, în mod paradoxal, o negare a valorii căutării prin excelenţă – cea filosofică. Călătoria lui Menipos dobîndeşte o dimensiune hiperbolică încă din primele rînduri: „De la pământ la lună erau deci trei mii de stadii, şi aceasta a fost prima etapă a călătoriei mele; de acolo până la soare erau cam cinci sute de para-sanghe, iar după aceea, urcarea în cerul propriu-zis şi până la stânca lui Zeus se poate înfăptui, pentru un vultur liber în zbor, într-o zi”.

*****

sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, 2003

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: