Proza istorică în Roma antică

Interesul pentru propria-i istorie şi consemnare a acesteia este văzută de Cicero drept o „îndatorire patriotică” (Despre legi, I, 2,5), iar idealul teoretic al istoriei elocvente se afla sub semnul adevărului şi imparţialităţii (Despre Orator, II, 2-63). Dar, subordonată, în mare parte intereselor propagandistice, istoria scrisă reuşeşte mult mai târziu să se apropie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acest ideal.

Astfel, paralel cu tratarea unor evenimente curente, se reiau permanent temele tradiţionale, printre care cea a sacralităţii şi eternităţii Romei, a gajurilor perenităţii, iar mai târziu şi cea a sacralităţii împăratului – teme, care servesc drept „argumente” justificatoare pentru politica de cucerire a Romei sau pentru activitatea conducătorilor săi. Bineînţeles, faptele de multe ori ies din sfera realului, sfidând zona irealului (vezi legenda întemeierii Romei sau a desemnării primului rege în opera lui Titus Livius, Ab urbe condita libri).

În viziunea lui Cicero, opera istorică trebuie să îmbine cercetarea faptelor, adică spiritul ştiinţific cu cel artistic, care presupune prezentarea acestora într-o manieră elocventă, literară. Cele mai vechi date istorice sunt cuprinse în aşa numitele anale ale marilor pontifi, care consemnau în ordine cronologică cele mai importante evenimente interne şi externe ale anului. Abia cu Cato cel Bătrân (anii 234 –149 î. Hr.) putem vorbi despre o primă sinteză istorică, concepută după anumite principii de selecţie a faptelor, expunerea fiind completată cu un şir de informaţii de ordin geografic şi etnografic. Lucrarea sa Origines cuprinde istoria romană de la venirea lui Aeneas în Italia până în anul 149 î.Hr. Totodată, sunt incluse şi elemente de istorie italică şi universală, privind evoluţia unor aşezări italice şi neitalice (exemplu Cartagina), dar şi a provinciilor Galia, Spania, Britannia.

Treptat se renunţă la elaborarea unor lucrări de o largă întindere cronologică, care începeau, de obicei, cu întemeierea Romei, în favoarea unor subiecte mai restrânse, privind anumite etape ale istoriei romane. Iniţiatorul acestei direcţii este Sempronus Asellio, fiind ulterior dezvoltată de scriitorii secolului I î.Hr., cei mai de seamă fiind Caesar şi Caius Sallustius Crispus, colaborator a lui Caesar.

Demersul lui Caesar îşi află motivaţia în necesitatea de a-şi prezenta cât mai veridic faptele, intens mediatizate la Roma, uneori într-o formă denigratoare. Absenţa îndelungată legată de prelungirea războiului galic, conflictul cu Pompei, care a luat proporţia unui război civil, a alimentat opoziţia senatorială, îngrijorată de consolidarea puterii lui Cezar. Pentru a diminua din handicapul informaţional, dar şi pentru a-şi pune în valoare, într-o formă disimulată, propria-i persoană şi sprijinul de care se bucură în rândurile ostaşilor, Cezar îşi scrie Memoriile despre războiul galic (Commentarii de bello gallico). Elaborând o structură logică de prezentare a faptelor şi acţiunii, asemenea unui raport militar (Cicero caracteriza stilul lui Cezar ca fiind elegant şi auster), autorul afişează o poziţie imparţială, vorbind despre sine, ca şi despre ceilalţi, la persoana a treia. Susţinerea pe care o are în persoana soldaţilor îi legitimează demersurile, confirmându-i convingerea că acţionează în interesul naţional. Calităţile lui Cezar de abil om politic, care, cunoscând resorturile discursului politic, ştia să-şi ascundă adevăratele intenţii, se fac simţite şi în opera sa. În cazul campaniei galice, Cezar avea împuterniciri legale, astfel relatările lui privind desfăşurarea evenimentelor se încadrează într-un cadru mai mult sau mai puţin obiectiv; în ceea ce priveşte războiul cu Pompei – război împotriva concetăţenilor săi şi a forţelor senatoriale, lucrurile erau mai greu de justificat. Această situaţie a determinat şi schimbarea tacticii privind expunerea faptelor. Unele lucruri sunt vădit exagerate, altele – minimalizate. Cu toate acestea, faptele în sine nu pot fi puse sub semnul îndoielii (chiar dacă prezentarea lor este deformată în direcţia dorită de Cezar), constituindu-se, astfel, într-un veritabil izvor de cunoaştere.

Contemporan cu Cezar a fost Caius Sallustius Crispus, reprezentant al partidului „popularilor”, adversar înverşunat al oligarhiei senatoriale. Opera sa se constituie într-o trilogie, care are ca temă principală lupta dintre cele două partide, optimaţii (oligarhia senatorială) şi popularii (plebea). Nu se urmăreşte înfăţişarea tuturor faptelor, ci numai pe acelea care sunt „demne de a fi amintite”. Inspirat de modelul lui Tucidide, Sallustius adoptă investigaţia cauzală şi imparţială, încercând să se detaşeze de o abordare subiectivistă.

Prima lucrare evocă un eveniment dramatic din istoria Romei şi anume conjuraţia lui Catilina (a. 64 – 63 î.Hr.) (De coniurationes Catilinae); a doua – războiul cu Iugurta (Bellum Iugurthinum), eveniment anterior istoriei conflictelor sociale, care scoate în evidenţă interesele aristocraţiei, vinovată de prelungirea războiului cu Nubia (anii 111 – 105). Cea de-a treia carte – Historiae – redă evenimentele cuprinse cronologic între subiectele primelor două cărţi.

Idealul politic al lui Sallustius, care, marginalizat în viaţa politică, se retrage să-şi scrie opera, era restabilirea republicii şi a libertăţii cetăţenilor romani. Convins că numai alungând discordia şi stabilind concordia între diferitele partide şi categorii cetăţeneşti, scriitorul vede într-o politică de reforme morale (pe care i-o recomandă lui Cesar) calea ieşirii din impas şi a consolidării puterii romane. Unicul criteriu imparţial al judecăţii politice Sallustius îl consideră a fi criteriul moral. Calităţile morale determină, până la urmă, soarta, iar menţinerea echilibrului social–politic ar duce şi la îmbunătăţirea naturii spirituale a corpului cetăţenesc şi a fiecărui individ în parte. Sallustius conştientizează rolul personalităţilor în conducerea statului, susţinând că „statul roman a fost trainic mai ales datorită conducerii sale” (Istorii, I, 9). Dar asasinarea lui Cezar în anul 44 î. Hr. nu pune punct războaielor civile, ci provoacă o nouă criză, determinată de vidul de putere, până la desemnarea lui Octavianus, fiul adoptiv al lui Cezar, la putere.

Instaurarea Principatului a fost susţinută şi de o largă propagandă ideologică, care avea menirea să legitimeze noua structură statală prin întreaga evoluţie a puterii romane. În aceste condiţii creşte importanţa scrierii istorice, în a cărei tradiţie se înscrie şi efortul lui Titus Livius (anii 51 î.Hr. – 16 d.Hr.). Acesta concepe o vastă operă istorică, o adevărată frescă a evoluţiei poporului roman, cu un profund caracter naţional şi patriotic, care cuprindea 142 de cărţi.

Chiar dacă nu putem vorbi despre o lucrare cu caracter ştiinţific, Ab urbe condita libri (Cărţi de istorie de la întemeierea Romei) este inspirată din mai mult izvoare, veridicitatea cărora nu este totdeauna probată, reuşind să reunească un voluminos material factologic, din care nu lipseşte nici elementul fabulos, legendar. Implicarea factorului divin în istoria romană explică, în mare parte, cheia succesului, protecţiei divine atribuindu-i-se forţa „prin care poporul roman a ajuns la o culme atât de mare”(cartea XLIV, 1, 11). Fără a-şi propune să explice cauzele evenimentelor, Titus Livius reuşeşte să formuleze esenţa acestora, fiind animat de funcţia moralizatoare a istoriei – magistra vitae. Crezul său politic era concordia civilis (buna înţelegere între cetăţeni), în care rezidă forţa dintotdeauna a poporului roman, în care Titus Livius vede modalitatea de redresare a puterii imperiului. Pilonii istoriei romane – ideea eternităţii Romei (Roma aeterna) şi universalitatea puterii sale (caput orbis terrarum) – sunt consolidaţi de forţa morală a poporului roman (uirtus populi romani), care a salvat statul din situaţiile dificile pe care le-a avut de traversat. Astfel Titus Livius se raliază politicii lui Augustus de primenire morală a societăţii, salutând pacea adusă de acesta ca o expresie a idealului său de concordia civilis.

S-au păstrat doar 45 de cărţi, primele 10 privind originile Romei şi istoria acesteia până în anul 293 î.Hr., urmate de volumele ce cuprind istoria celui de-al doilea război punic (cărţile 21 –30). În cărţile rămase, naraţiunea ajunge până în anul 167 î.Hr., când este cucerită Macedonia.

Istoriografia secolului I d.Hr. reflectă fidel problematica situaţiei social-politice a imperiului, criza instituţiilor republicane care se adânceşte tot mai mult. Se atestă o divizare a istoricilor, în funcţie de opţiunile politice: pe de o parte, adepţii regimului (Velleius Paterculus, Valerius Maximus) şi pe de altă parte susţinătorii opoziţiei senatoriale, care au sfârşit prin a fi lichidaţi fizic (printre ei Titus Labienus, Cassius Severus, Cremutius Gordus).

Situaţia se remediază, cel puţin teoretic, pe timpul dinastiei Antoninilor, când se produce o împăcare dintre împărat şi cercurile aristocratice. Reînvie sentimentul patriotic, eforturile tuturor sunt îndreptate spre consolidarea imperiului. Este o perioadă prolifică creaţiei, când, după cum spunea Pliniu cel Tânăr, „se scrie cu mai multă libertate şi de aceea chiar mai cu plăcere”.

Exponentul de seamă al acestei perioade este istoricul Publius Cornelius Tacitus (anii 54/51 – 120 d. Hr.). Cea dintâi operă istorică este de fapt o biografie, întitulată Despre viaţa şi morala lui Iulius Agricola (De vita et moribus Iulii Agricolae), care prezintă interes pentru problema provinciilor. Este vorba de măsurile de guvernare a Britanniei, la care se adaugă şi un istoric al politicii de cucerire a provinciei. Tema este reluată şi adâncită într-o lucrare de proporţii, Germania, care are un caracter geografico-etnografic. Tacitus studiază moravurile germanilor, pe care le opune corupţiei de la Roma.

Două lucrări marchează apogeul gândirii tacitudiene: Istoriile (Historiae), care cuprind cronologic perioada dintre anul 69 până la moartea lui Domitian şi Analele (Annales), care merg de la moartea lui Augustus până la cea a lui Nero. Ambele studii s-au păstrat în stare fragmentară: din cele 14 cărţi ale Istoriilor se cunosc doar 4 cărţi şi jumătate, care acoperă perioada anilor 69-70, iar din Anale – cărţile I-VI (domnia lui Tiberiu), XI-XVI (domnia lui Claudiu, începând cu anul 47 şi domnia lui Nero, până în anul 66).

Analiza asupra trecutului culminează cu elaborarea unei concepţii, în care se disting clar două momente:

a) acceptarea formei monarhice, ca singura cale de menţinere a păcii. Echilibrul dintre libertate („libertate a senatului”) şi principiul monarhic a fost atins în guvernarea lui Nerva-Traian, care „a înmănunchiat lucruri odinioară de neîmpăcat, principatul şi libertatea”(Agricola, III). Chiar şi adopţiunea viitorului împărat este privită ca o expresie a libertăţii, pentru că astfel se asigura ocuparea tronului de către o persoană din rândurile aristocraţiei senatoriale;

b) caracterul tragic al scrierii, cauzat de credinţa în iminenta cădere a Romei, sfârtecată de conflictele interne, dar şi de primejdiile externe.

Totuşi, Tacitus consideră nu fără folos prezentarea faptelor trecute, care pot servi drept pilde urmaşilor şi care apar ca un refugiu din realitatea sumbră. Adoptând o linie politică moderată, istoricul încearcă să-şi proiecteze principiile şi asupra analizei istorice, urmând linia imparţialităţii. Totuşi, nu se poate abandona complet intereselor clasei aristocratice, prezentând în culori mult îngroşate domnia unor împăraţi sau generalizând unele atitudini ale opozanţilor.

În demersul său, Tacitus îşi întemeiază cercetarea pe identificarea cauzelor care au determinat un fenomen sau altul. Printre acestea se disting clar cele de natură transcendentală, providenţială şi cauzele de natură umană. Dacă primele sunt mai greu de înţeles, cele din a doua categorie îşi găsesc explicaţia în pornirile afective, în reacţiile imediate ale oamenilor la anumite evenimente. De aici şi preocuparea lui Tacitus pentru cunoaşterea personalităţii celor ce au determinat mersul istoriei.

Contemporanul lui Tacitus a fost Gaius Suetonius Traquillus (anii 70/75 – 140 d. Hr.), a cărui operă celebră întitulată Despre viaţa celor 12 cezari (De vita duodecim cesarum) se constituie într-un important izvor de cunoaştere. Suetonius îşi alege cu grijă materialele, verificând datele, iar în cazul în care nu este sigur de veridicitatea informaţiei, oferă mai multe variante, lăsând la latitudinea cititorului dreptul de a decide. Nu au fost nesocotite informaţiile şi actele oficiale (testamentele lui Caesar, Augustus şi Tiberiu, de exemplu), scrierile împăraţilor, inscripţiile, vorbele de spirit, mărturiile martorilor oculari. Concentrându-şi atenţia pe viaţa particulară a celor 12 împăraţi (Caesar, Augustus, Tiberiu, Calligula, Claudiu, Nero, Galba, Othon, Vitellius, Vespasianus, Titus, Domiţianus), Suetonius se sustrage analizelor cauzale, limitându-se în a selecta şi a prezenta cele mai importante informaţii, pe care nu le grupează cronologic, ci pe categorii, „ca să poată fi expuse şi cunoscute cu mai mare claritate” (Augustus, 9).

Deşi se situează pe linia unei naraţiuni reţinute, lipsite de patos şi elogii, simpatiile biografului se îndreaptă către primii cesari, Divus Iulius (Caesar) şi Augustus, care reprezintă modelul său monarhic. Calificarea unui împărat sau a altuia se face după criteriul moral, raportul dintre vicii şi virtuţi fiind hotărâtor. Idealul politic al lui Suetonius îl constituie statul monarhic, condus de un împărat cu răspundere, care se sprijină pe un consiliu şi pe un aparat birocratic, la care colaborează ordinul ecvestru.

Un alt document istoric, mai puţin elaborat, dar important pentru cunoaşterea domniei lui Domiţianus şi a primilor ani de domnie a lui Traian, îl constituie Panegericul lui Traianus semnat de Plinius cel Tânăr (anii 62-113 d. Hr.). Exceptând elogiile exagerate la adresa împăratului, lucrarea conţine informaţii interesante, la fel ca şi „Scrisorile” lui Plinius, care cuprind o cronică zilnică a vieţii din înalta societate.

Schimbările politice din deceniile următoare au transformat statul roman în Dominat, care se identifică, începând cu Diocleţian, cu o monarhie absolută. Criza generală care a cuprins întreaga societate se răsfrânge şi asupra creaţiei istoriografice, care nu mai cunoaşte reprezentanţi de talia lui Tacitus sau Suetonius, cu excepţia lui Ammianus Marcellinius. În secolul IV apar câteva culegeri în spiritul tradiţiei pro-imperiale (Panegirici latini, Historia Augusta), care nu aduc nimic nou, pierzându-se în descrierea unor fapte banale.

În ceea ce-l priveşte pe Ammianus Marcellinus (anii 330-400), acesta continuă opera lui Tacitus, alcătuind o lucrare în 31 de cărţi, pornind de la moartea lui Domiţian (anul 96) până la moartea lui Valens (anul 378). Primele 13 cărţi s-au pierdut. Deşi entuziasmat de puterea imperială a Romei, autorul sesizează şi critică vehement factorii ce vor duce la descompunerea acesteia.

*****

sursa: Bârzu Ligia, Ursu Naniu Rodica, Bohîlţea Florica, Istoria Romei antice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: