Yedikule – temniţa groazei

Yedikule… Temniţa celor şapte turnuri… Fortăreaţa transformată în închisoare de stat.

Bastilia, Turnul Londrei, Închisoarea Plumburilor din Veneţia, Spielberg, sinistra puşcărie a Imperiului Austriac, fortăreaţa Piotr şi Pavel sunt lăcaşuri de odihnă în comparaţie cu Yedikule.

Cele şapte turnuri se ridică trufaşe spre cer, dominând zidurile gigantice ale fortăreţei, construite în formă de pentagon. În  incinta centrală, adâncă şi umedă, şi întemniţaţii şi temnicerii încearcă o senzaţie de asfixie. Scări strâmte, cu trepte tocite, urcă spre creneluri. O vegetaţie săracă, alcătuită din câţiva chiparoşi şi platani degeneraţi, umbreşte o moscheie miniaturală şi piatra funerară a unui mare vizir gâtuit în una din celulele fortăreţei. Pe lespezile din piatră se zăresc inscripţii greceşti săpate de ostaşii bizantini. Pe frontoanele porţilor se mai desluşesc încă urmele stemelor imperiilor creştine. Vulturii bizantini, cu aripile sfărâmate, veghează trişti asupra imenselor  ziduri. Inscripţii latine, greceşti, româneşti, slavone  pot fi găsite şi în celulele întunecoase, scobite în adâncuri. Prizonierii-ambasadori, ale căror ţări se aflau în război cu Imperiul Otoman, principi şi demnitari creştini, mari viziri, conducători de oşti, înalţi funcţionari ai Curţii, clerici, soldaţi, prizonieri politici mărunţi le lăsau spre ştiinţă posterităţii. Le ciopleau în blocurile de piatră, trăgând în acelaşi timp cu urechea la zgomotul de paşi ai temnicerilor, care trebuiau să-i târască în faţa gâdelui. Numai şerpii, şopârlele şi picurul apei care se prelingea prin crăpăturile bolţilor pierdute în beznă le mai ţineau tovărăşie.

Când le suna ceasul din urmă, prizonierii erau duşi spre sala sângelui. Acolo erau supuşi caznelor. Li se zdrobeau oasele, li se jupuiau fâşii de piele şi pe rănile deschise li se turna ulei fierbinte ori sare. Unii erau traşi pe roată, ori înfipţi în ţepi. Cei condamnaţi la moarte prin decapitare îşi aşezau capul pe un butuc înroşit de sânge închegat. Cu inima zvâcnind în piept, aşteptau icnetul călăului şi şuierul săbiei care avea să-i descăpăţâneze. Capul secţionat de trup era aruncat în puţul sângelui. Trupurile, aruncate în caverne, aveau să fie roase până la os şi mistuite de viermi, scorpioni, păianjeni şi şobolani, deprinşi cu întunericul veşnic de sub pământ.

Urletele celor care-şi dădeau sufletul în chinuri de neînchipuit, erau înăbuşite de căluşul bolţilor grele, de care păreau să se ferească până şi ecourile.

În Yedikule pierise sultanul adolescent Osman al II-lea, după o luptă disperată cu cei patru călăi ai săi. Tot acolo fusese ucis Vodă Brâncoveanu cu toţi ai săi. Mânia Padişahului nu făcea deosebire între principi şi cei mai neînsemnaţi rebeli. Capetele unora şi ale altora se rostogoleau cu acelaşi zgomot lugubru de oase spre puţul sângelui.

*****
sursa: Vintilă Corbul, Dinastia Sunderland Beauclair – Păsări de pradă, vol. II, Ed. Z, Bucureşti, 1992

Un răspuns

  1. yedi-kule

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: