Domnule, nu m-aţi omorât!

Jilava, 1 iunie 1946, ultimele clipe şi cuvinte ale mareşalului Antonescu

Conducător al statului român, în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, arestat din ordinul regelui Mihai I, preluat de sovietici, la 31 august acelaşi an, dus ]n U.R.S.S., readus în ţară, în aprilie 1946, judecat de aşa-numitul Tribunal al Poporului şi condamnat, la 17 mai 1945, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la temniţă grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani – ca şi când una dintre ele, inclusiv pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns! -, mareşalul Ion Antonescu, cel care a decis, la 22 iunie 1941, angajarea României în război de partea Germaniei pentru a reintegra în trupul ţării Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate de sovietici cu un an înainte, a fost executat la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini vîrsta de 64 de ani.

Cel care declarase de nenumărate ori că „neamul românesc trebuie să fie, în primul rând, tare prin el însuşi“, că „nu avem de menajat pe nimeni“, că „oricine, orice cască ar avea pe cap, trebuie să se încadreze în principiile de ordine ale statului român“, a căzut cu demnitate sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de Ţară şi faţă de poporul român.

Dintre relatările referitoare la ultimele clipe ale mareşalului, prezentăm cititorilor pe cea întocmită – respectând întru totul forma originalului -, la 3 iunie 1946, de subinspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici.

„Ăştia nu ştiu să tragă“

„3 Iunie 1946
Domnule Secretar General,
În conformitate cu ordinul D-voastră verbal, am onoarea raporta următoarele:

În ziua de 1 Iunie a.c., ora 14, am sosit în închisoarea militară Jilava pentru a asista la convorbirile ce trebuia să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor.

La ora 14.45. a sosit soţia lui Ion Antonescu, însoţită de doi agenţi. Convorbirea a durat 30 de minute. Susnumiţii au vorbit în fruntuzeşte. Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătale vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura «torturele interogaroriului» şi situaţia în care se găseşte.

La sfârşitul convorbirii, Ion Antonescu ar rugat-o pe soţia sa să-l ierte pentru necredinţa în viaţa conjugală, la care rugăminte a primit răspuns «nu pot». Ion Antonescu a fost foarte dezolat şi a avut un gest de desperare. În urma acestora, Ion Antonescu s-a arătat foarte rece în tot restul convorbirei. La despărţire, au plâns amândoi.

Convorbirea lui Mihai Antonescu, de asemenea, a durat 30 de minute, la care au participat 5 membri din rudele sale. Mihai Antonescu a fost foarte dezorientat şi vorbea despre diferite lucruri fără nici o importanţă. Generalul Rodrig Modreanu era cel mai deprimat şi disperat din acei care au venit să-l viziteze pe Mihai Antonescu.

Alexianu Gh. a primit vizita familiei. Soţia a fost foarte rece şi distantă, copiii au plâns foarte mult, determinând şi pe Alexianu să plângă tot timpul.

Convorbirea lui Constantin Vasiliu a decurs în tot timpul într-un plâns continuu, atât a condamnatului, cât şi a rudelor.

Apoi, a urmat convorbirea lui Ion Antonescu şi a rudelor sale, în care timp Ion Antonescu a spus mamei că «fiecare român trebuie să moară pentru patria şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idialul Ţării Româneşti»

În general, convorbirile au decurs în liniste şi fără nici un incident.

La ora 17,20. condamnaţii au fost conduşi în capela închisorii, unde s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Mihai Antonescu a refuzat să se împărtăşească. Preotul închisorii se ţinea după el, rugându-l tot timpul să se împărtăşească. La urmă, când toţi au plecat, Mihai Antonescu a fost luat de mână de preot şi rugat încă o dată, în urma cărui fapt s-a întors câţiva paşi şi s-a atins de linguriţa cu împărtăşania, totodată având un surâs batjocoritor la adresa preotului.

În urma acestora, oondamnaţii au părăsit închisoarea, fiind încadraţi de plutonul de execuţie.

În primul rând, a mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, iar în spatele lor Alexianu cu Mihai Antonescu.

La eşirea din poarta principală, Vasiliu Constantin, văzând pe gardienii din plutonul de execuţie, a exclamat: „Ăştia nu ştiu să tragă, o să ne chinuiască.”

Convoiul, ajungând în dreptul pavilionului Administrativ, a fost întâmpinat de reporteri fotografi a diferitelor ziare străine şi reprezentanţii presei româneşti. S-au făcut mai multe fotografii.

Convoiul a ajuns la locul execuţiei, „Valia Persicului”, fără incident.

La sosirea, Vasiliu Constantin s-a rugat de gardă să fie legat la ochi şi de stâlp, în care scop a adus un fular.

La 18 şi 2 minute, s-a comandat „foc”. În urma salvei au căzut tot patru la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: „Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a recăzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând.

La ordinul medicului legist, s-au tras din pistol mai multe focuri, până când viaţa a încetat în cadavrele muribunde. În Constantin Vasiliu s-a tras şi cu arma, fiindcă tot se mai zbătea.
Focurile trase ulterior salvei au fost de prisos, convulsiile sunt inerente în astfel de situaţii.

Cam după la vreo oră, cadavrele au fost încărcate în două camioane a Salvării. S-a ordonat să se puie gardă la fiecare camion (ambulanţă). Ambulanţele Salvarii au fost escortate de Brecul Prefecturii, până la C rematoriul „Cenuşa”. Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de „verificare a morţii”. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerarea şi a trebuit să se piardă timp până la 21 şi 15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă, introducându-se un bilet cu numele executatului, de asemenea s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia.

Incinerarea a luat sfârşit la ora 2, pe ziua de 2 iunie 1946.

Urnele au fost transportate de Prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura Comisarului de serviciu pentru primirea lor.

În timpul aducerei la cunoştinţa sentinţe definitive de către primul procuror, condamnaţii au declarat că n-au nici o dorinţă, în afară de Mihai Antonescu, care a declarat că doreşte ca biblioteca personală să fie dată Facultăţii de Drept.”

Subinspector,
(ss) M. Gavrilovici“.

*****

sursa: Dosarele istoriei, Moarte la nivel înalt, An III, Nr. 4 (20), 1998

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: