Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (I)

Regele Carol II (1893-1953) a fost, dintre toţi suveranii României, cel mai controversat, provocând în rîndul contemporanilor cea mai largă gamă de sentimente, de la adulaţie la contestare violentă, fiind văzut când ca un salvator, când ca un demon. A fost o fire complexă, un caracter greu de surprins într-o portretizare, rămânând şi astăzi aproape o taină, un personaj misterios, graţie vieţii tumultuoase şi pline de contradicţii pe care destinul i-a hărăzit-o.

O viaţă aventuroasă

Carol II a avut o viaţă aventuroasă, într-un dublu registru – privat şi politic -, desfăşurată sub semnul datoriei şi al pasiunii: datoria faţă de ţară, ca urmaş la Tron şi, apoi, ca rege, timp de un deceniu (1930-1940), şi multiplele sale pasiuni (vânătoarea, automobilele, filatelia, dar să nu uităm şi… femeile, aspectul din urmă făcându-se să se vorbească despre el, cu îndreptăţire, ca despre un playboy aventurier, fapt la care au contribuit şi acele renunţări la succesiunea Tronului, în 1918, 1919 şi 1925).

După o domnie de 10 ani, deloc lipsită de realizări ale ţării, şi încă pe multiple planuri (industrial, economic, cultural, arhitectonic), dar în care a şi reuşit să distrugă deliberat sistemul politic parlamentar (imperfect, desigur, dar totuşi funcţional), prin instaurarea, la 10 februarie 1938, a regimului de autoritate monarhică – un regim hibrid, instabil, cu organizaţii de masă şi un partid unic: Frontul Renaşterii Naţionale, transfonnat, la 22 iunie 1940, în Partidul Naţiunii -, Carol II avea să fie confruntat, în vara şi toamna lui 1940, cu cea mai dramatică criză străbătută de România făurită în 1918. Atunci s-au sfărâmat graniţele României Mari, prin răpirea Basarabiei de către URSS, cedarea în favoarea Ungariei, sub presiunea Axei, a Ardealului de N-E şi a Cadrilaterului în favoarea vecinului nostru de la sud, Bulgaria.

În urma acestor dramatice şi traumatizante evenimente, la 6 septembrie 1940 s-a jucat ultimul act al dramei care l-a avut ca protagonist: abdicarea. Apelul facut de Carol II la g-ralul Ion Antonescu, însărcinat cu formarea noului guvern, nu va da rezultatul dorit de suveran, Antonescu, de comun acord cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cerând imperativ şi obţinând abdicarea suveranului. Astfel îşi încheia domnia – într-un mod nu tocmai onorabil – cel mai controversat cap încoronat al României, care „după zece ani de străduinţă, zece ani de muncă şi de luptă, prin focurile concentrate ale duşmanilor din afară şi dinăuntru“, „se vedea din nou pus pe drumuri, din nou un pribeag pe drumuri străine“, după cum nota, plin de amărăciune, în „Jurnalul“ personal. „În această zi, 5 septembrie 1940, s-a rupt ceva în sufletul meu, care foarte cu greu, poate niciodată, se va mai putea drege”.

Cu „Duduia“, în exil

După abdicare, viaţa lui Carol II şi-a continuat cursul, timp de încă aproape 13 ani, alături de nelipsiţii săi companioni, Elena (Magda) Lupescu (n. 1899) şi Ernest Urdăreanu, cei care îl vor însoţi în toate periplurile exilului său, până în ultima zi a vieţii. Cei trei au părăsit România în condiţii de-a dreptul dramatice, trenul regal fiind urmărit de legionari până la ieşirea din ţară, regele reuşind să scape nevătămat din pericolul care-i atârna deasupra capului. „Intrând în gara Timişoara – descrie Carol scena atacului legionar -, simt, cu disperare, că trenul încetinează. Deodată aud focuri, sunt pocniturile caracteristice care mi-au rămas în urechi din zilele trecute, din Bucureşti, plesnitura seacă şi ascuţită a armelor gardiştilor, Mauserele germane. Trenul îşi iuţeşte alura, iar focurile se înteţesc, aud cum răspund armele noastre automate din tren”.

Fără a mai stărui asupra reacţiei sufleteşti a regelui – consemnată în acelaşi „Jurnal“ -, să notăm că cei trei fugari au ajuns cu bine în cele din urmă, în Italia, la 8 septembrie, trecând apoi, prin Franţa, în Spania, unde s-au instalat la Hotelul Sitges, de lîngă Barcelona (13 septembrie).

După cum reiese din însemnările lui zilnice, sursa cea mai sigură pentru reconstituirea ultimei părţi a vieţii sale, Spania a fost, pentru Carol, ca o închisoare în care „zilele se petrec în aşteptare şi măcinare de nervi“ şi din care va încerca – reuşind, în cele din urmă – să fugă. Viaţa în ţara lui Franco nu i-a oferit prea multe bucurii, în afară de întâlnirile cu mătuşa sa, Beatrice de Saxa-Coburg (numită de el „Aunt Bee”) şi cu unchiul său, Alfonso de Orleans („Ali“), care l-au făcut să se simtă mai puţin izolat în lumea iberică. Ducea, după cum nota, la 7 octombrie 1940, „tot aceeaşi viaţă monotonă şi tâmpită: somn, mîncare şi pichet“. Nu a rezistat prea mult în Barcelona, la 12 octombrie mutându-se la Sevilla, instalându-se într-un hotel dezagreabil, „clădit într-un stil mauresco-spaniol, gust creat în 1890-1900, cu plăci de faianţă şi turnuleţe fără rost“, acoperiş sub care va rămâne până în martie 1941. Din Sevilla, Carol a făcut numeroase intervenţii pe lângă ministrul de Externe spaniol, Ramon Serrano Suner, şi chiar pe lângă Franco, pentru a obţine aprobarea de a părăsi Spania şi a trece în Portugalia. Cum răspunsul era mereu amânat, a trebuit să se mulţumească cu viaţa monotonă alături de „Duduia“, Urdăreanu fiind plecat în Portugalia pentru a pregăti terenul în vederea viitoarei sosiri a fostului suveran român.

Partea a doua AICI

*****

sursa: Dosarele istoriei. Moarte la nivel înalt, An III, Nr.4(20), 1998

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: