Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (II)

Pribeag

La Sevilla, Carol II avea să-şi aniverseze cei 47 de ani pe care îi avea în acel moment, „în acest exil şi în acest prizonierat din Spania” (aniversare la care i-au ţinut companie Lupeasca şi câinii săi mult iubiţi).

Până la fuga în Portugalia, în martie 1941, viaţa cuplului Carol-Elena Lupescu „se petrece tot în aşteptare (notează fostul suveran, la 7 decembrie 1940). Azi a fost una din acele zile îngrozitoare în care nervii se macină întruna. Aşteptare, amânare, iată tot ce soarta mi-a rezervat“. Totuşi, soarta le va rezerva celor doi şi unele bucurii, cum a fost cea din ziua plecării în Portugalia, la 3 martie 1941: „E ziua cea mare, ziua în care, în sfârşit, am scăpat de acel nemaipomenit surghiun şi mizerie, ziua în care, după 6 luni, în sfârşit, am văzut zorile libertăţii”.

Fuga a fost cu adevărat rocambolescă: luând cu ei bijuteriile şi banii, Carol şi Duduia au trecut graniţa spaniolo-portugheză pe la Badajoz, înghesuiţi în spatele unui automobil, „o hărdăbanţă veche, de fabricaţie americană“, condus de un specialist în asemenea acţiuni, contrabandistul Rente. Fără sprijinul unor personaje pitoreşti – col. Jurawski, dl şi dna Joly -, care au trecut în Portugalia o parte din blănuri, acţiunea nu ar fi reuşit.

Portugalia, o ţară de tranzit

Portugalia a fost pentru Carol II doar o ţară de tranzit, pentru că, abia sosit, fostul suveran a şi solicitat autorităţilor locale acordarea vizei pentru a se stabili în Canada. A fost refuzat de englezi („Miopia englezilor mă exasperează, nu văd ei că le-aş putea fi util? Nu pricep că au nevoie în părţile noastre de lume de un pion serios, cred ei că cu oameni ca Tilea şi Pangal se poate face vreo treabă serioasă, aceştia nu contează la noi în ţară„), dar şi de americani, care l-au acuzat de „turpitudine morală“. Astfel, Carol a optat în final pentru Cuba, deşi ar fi vrut să meargă în SUA, dar preşedintele Roosevelt i-a refuzat viza, „bineînţeles ca să nu spurcăm imaculatul pământ al pelerinilor puritani cu prezenţa noastră”. Şi alte ţări – Chile, Argentina, Brazilia şi Mexic – au refuzat să-l primească, tot la solicitarea Washingtonului.

Înainte cu două zile de a părăsi Portugalia, Carol nu pierde ocazia de a merge în audienţă la primul ministru, Antonio Olivera de Salazar, care „este tipul profesorului auster şi gânditor, extrem de deştept şi în conversaţie are un efect liniştitor. (…) M-a interesat mult de a cunoaşte pe Salazar, căci este unul din puţinii oameni tari în politica lumii de azi, epoca lui va fi una din erele politice ale Portugaliei”.

După exact douã luni de sejur portughez, Carol, „Duduia“ şi Urdăreanu s-au îmbarcat, la 13 mai 1941, la bordul vasului „SS Excambian“, cu destinaţia Cuba. Astfel. Carol părăsea, pentru mai bine de o jumătate de an, bătrânul continent, rămânând totuşi cu gândul la ţară şi la fiul său, Mihai, reinstaurat pe tron odată cu abdicarea sa. „Părăsim Europa. Cu adevărat începe pentru noi pribegia: experienţe noi, nu numai ţări care ne sunt necunoscute, dar şi oameni, obiceiuri care sînt altele decât acelea la care am fost obişnuiţi. Oare vom fi noi mai liniştiţi, mai fericiţi pe acele meleaguri  (…) Plecând aşa, pe căi depărtate, nu însemnează că gândul şi sufletul meu se îndepărtează de Ţara mea şi de scumpul meu băiat. Am crezut ca român, am învăţat de mic copil că raţiunea mea este de a-mi sluji Patria; până în clipa cînd voi închide ochii, nu voi înceta de a 0 face prin toate mijloacele ce îmi stau în putere“.

Departe de ţară

Timp de o lună, până la 3 iunie, când ajung la Havana, Carol şi însoţitorii săi au avut ocazia să admire tărâmuri şi peisaje mirifice, total necunoscute lor până atunci: I-le Bermude, Virgine,  Antigua,  Santa Lucia şi Trinidad. La Havana au stat aproape două luni, până la 26 iulie, când au pornit spre portul mexican Vera Cruz. În scurtul timp cât au stat în Cuba, Carol a fost primit de mai multe ori de preşedintele ţării, g-ralul Fulgencio E. Batista, „om scund, foarte bine legat, cu ochii vii şi inteligenţi“, care „într-o englezească penibilă“ i-a spus fostului suveran român că „este convins că după toate convulsiile actuale, voi reveni în ţară, la locul ce l-am avut„. Speranţă deşartă, care nu se va mai împlini niciodată!

Periplul a continuat pînă în Mexic, unde cei trei au ajuns la 28 iulie 1941, stabilindu-se mai întâi la Puebla, apoi în capitală şi, în final, la Coyoacan, fosta reşedinţă de pe vremea lui Cortez. Rămas în Mexic până în 1944, Carol şi-a diversificat activitatea, scăpând de plictiseala ce-l copleşise în Spania. Printre altele, a avut mai multe întrevederi cu preşedintele statului, g-mai Manuel Avila Camacho, care i-a făcut impresia „unui om deştept şi cu un spirit vioi“. Pasionat şi cultivat meloman, Carol a participat la concertele unor interpreţi şi muzicieni de mare prestigiu (dirijorii Erich Kleiber şi José Castro, violoniştii Yehudi Menuhin şi Bronislaw Hubermann etc). Când nu mergea la concerte, Carol asculta acasă muzică românească la gramofon şi, după cum singur notează, mai trăgea şi câte „o bună duşcă de plâns, datorită nostalgiei provocate de cele două rapsodii ale lui Enescu„.

Cum nu avea dreptul să desfãşoare activităţi politice, fostul suveran a acţionat pentru crearea unui Consiliu Naţional al României Libere (despre care, în Jurnal, nota că ar fi trebuit să fie menit pentru „eliberarea ţării şi a lui Mihăiţă de sub jugul nazist, reaşezarea lui Mihăiţă în toate drepturile lui suverane şi pregătirea viitorului României alături de Aliaţi“), prin intermediul a doi preoţi români din SUA, Glicherie Moraru şi Ştefan Opreanu, care, cu banii primiţi de la Carol, au reuşit să înfiinţeze, la Detroit, Comitetul României Libere, editând şi un ziar propriu, numit „Glasul Românesc“. Intermediari între acest comitet şi Carol au fost Emest Urdăreanu, Jean Pangal, Radu Irimescu şi Victor Cădere. Pentru a cunoaşte poziţia Londrei şi a Washingtonului faţă de acţiunea sa, Carol a trimis repetate scrisori celor două ministere de Externe, precum şi regelui George VI şi presedintelui F. D. Roosevelt. Cercurile autorizate englezeşti au anunţat că „mişcarea“ nu este agreată de Londra şi nu se va bucura de sprijinul guvernului britanic. Nici americanii nu au fost prea încântaţi de intenţiile lui Carol, Sumner Welles, subsecretar de Stat, anunţând, la 13 februarie 1942, că fostul suveran român este o persoană indezirabilă în SUA, al căror guvern „nu agreează ideea ca el să conducă organizaţia românilor liberi, după cum nu agreează nici ideea organizaţiei”.

La numai un an de la înfiinţare, la 17 noiembrie 1942, „mişcarea“ lui Carol a primit o puternică lovitură prin arestarea celor doi preoţi amintiţi, precum şi a lui George Zamfir, editorul ziarului „Glasul Românesc“, care au fost acuzaţi de guvernul american că au acţionat „ca agenţi ai unei puteri străine”, fiind condamnaţi, la 8 ianuarie 1945, la câte 5 ani închisoare şi amendă.

Ultima parte AICI

*****

sursa: Dosarele istoriei. Moarte la nivel înalt, An III, Nr.4 (20), 1998

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. Ştiau americanii ce ştiau când l-au acuzat de „turpitudine morală”!

    1. Alexandru Florescu | Răspunde

      omul asta a jefuit tara.in prg de razboi

  2. Alexandru Florescu | Răspunde

    un uzurupator,un inganfat un om needucat ,o gresala a constitutiei de la 1921 de a fi urmas primul nascut pe linie barbateasca ,.Sa nu uitam ca tara a fost salvata de la pieire de regina mama Maria,pentru ca politicieni vremii au clacat din cauza ast nu sant de acord cu monarhia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: