„Carol de Hohenzollern Sigmaringen era mândru, purta capul sus, atât fizic ca şi moral. Multe răbda, multe îndura, dar, cu o condiţie, să nu te atingi de mândria lui. Dacă îl răneai în mândria lui, nu mai puteai face nimic cu el.
Aceasta între altele n-a înţeles-o niciodată Carp şi de aceea aceşti doi oameni nu s-au putut împăca o viaţă întreagă. Alţi oameni politici au dus cu el lupte violente, l-au slit să capituleze în faţa voinţei lor. I-a suportat şi i-a iertat. De ce? Fiindcă ei pricepuseră că nu trebuie să-i jignească în zadar mândria şi plecând de la acest principiu, în raporturile cu el au respectat întotdeauna formele, uneori chiar cu o notă de exageraţiune, i-au arătat toată deferenţa ce se cuvine şefului Statului. Carp, dimpotrivă, parcă îşi făcea o plăcere de a-l trata de sus, de a-şi lua aere de superioritate faţă de el, de a nu păstra distanţele dintre Rege şi supusul său. Aceasta era peste puterile răbdării lui Carol I.
Într-adevăr, în materie de mândrie el nu cunoştea tranzacţiile. Pe la 1895 raporturile lui personale cu împăratul Wilhelm se stricaseră. Au trecut de atunci şi până la moartea lui 20 de ani şi, în tot acest răstimp Germania n-a avut prieten mai devotat, apărător mai aprig al cauzei şi al intereselor ei. În tot acest răstimp, nu numai că legăturile dintre Germania şi România nu s-au resimţit de aceste neînţelegeri personale, dar au fost mai strânse şi mai intime ca oricând, şi totuşi Carol I a rămas certat cu împăratul Germaniei, cu şeful familiei sale, fiindcă o apropiere cerea ca el să facă primul pas şi fiindcă niciodată mândria lui nu l-a lăsat să-l facă. Cât l-a costat el singur ştie, dar mândria lui a rămas nepătată.”
*****
sursa: I.G.Duca, Amintiri politice, München, Jon Dumitru, 1981
