Nomazii din stepele eurasiatice


Regina Tomyris ucigându-l pe regele persan Cirus II

Călăreţii nomazi de origine indo-europeană stăpâneau vastele stepe din Ucraina, sudul Rusiei şi Kazahstan, până când, în sec. IV î.Hr., presiunea hunilor a declanşat „marea migraţie a popoarelor”. Însă chiar înainte de această perioadă, unele triburi au părăsit regiunea, pătrunzând în zona mediteraneană, munţii Iranului sau India. Unele dintre acestea, precum hitiţii, mezii, perşii, sau ulterior parţii, s-au stabilit acolo şi au înfiinţat regate. Altele şi-au continuat migraţia până când au fost distruse, ca în cazul cimerienilor, sau s-au văzut nevoite să se reîntoarcă de unde plecaseră, precum sciţii.

Sciţii, sakianii şi sarmaţii

S-a încercat adesea împărţirea nomazilor din stepele eurasiatice în diverse popoare şi triburi. În special scriitorii romani şi cei greci au dorit să explice structura flexibilă a acestor popoare prin categoriile pe care le cunoşteau.

Ţinutul de origine al sciţilor este considerat Kazahstanul de astăzi. Unii dintre aceştia au început să migreze spre vest în primul mileniu î.Hr., iar alţii, precum sakianii, au rămas pe loc. Sciţii i-au alungat pe cimerieni, alt popor nomad, de pe teritoriul lor situat în nordul Mării Negre. Şciţii 0 au traversat apoi munţii Caucaz şi au pătruns în Asia Mică şi Mesopotamia.

Regii persani trebuiau să se apere constant de popoarele nomade aflate la graniţa de nord a regatului lor. În 530 î.Hr., Cirus II a fost ucis luptând împotriva reginei Tomyris a masageţilor, trib care făcea parte dintre sarmaţi, înrudit cu sciţii şi sakianii. Încercările lui Darius I de a-i supune pe sciţi în anii 513-512 î.Hr. au eşuat, la rândul lor. Perşii şi alţi conducători din Orientul Apropiat recrutau mercenari din rândul nomazilor sau încheiau alianţe cu ei. Sciţii au ajuns chiar să facă parte din forţele ateniene de ordine. Aceste popoare şi triburi nu formau comunităţi fixe pentru mult timp, dar se uneau în confederaţii sub un conducător comun, în cazul unei ameninţări exterioare. O astfel de figură unificatoare a fost marele rege scit Atheas, care a murit în 339 luptând împotriva lui Filip II al Macedoniei.

Începând cu sec. III î.Hr., sciţii au fost asimilaţi progresiv de către sarmaţi, iar în sec. I î.Hr. rămăsese doar un mic grup în Crimeea. În timpul Marii migraţii a popoarelor, majoritatea sarmaţilor s-au alăturat goţilor şi hunilor. Sakianii au pătruns în India în jurul anului 1oo î.Hr., înfiinţând un regat ce va rezista vreme de mai multe secole.

Cultura şi societatea scită

Sciţii nu au lăsat nici un document scris. Singurele detalii ale vieţii lor ne-au parvenit din sursele greceşti şi romane, precum şi din descoperirile arheologice.

Prinţii sciţi, conducătorii poporului lor, erau îngropaţi în tumuli complecşi numiţi kurgani. Morţii erau adesea îmbălsămaţi şi aşezaţi într-o încăpere mortuară centrală. Caii celor decedaţi erau frecvent îngropaţi cu ei, în încăperi alăturate, de unde reiese importanţa acestor animale pentru sciţi. În morminte erau aşezate arme şi obiecte de aur, fin cizelate, precum şi cupe de băut, bijuterii şi armuri cu scene de vânătoare sau de luptă pictate, sau banchete. Animalele domesticite îşi însoţeau adesea stăpânii dincolo de moarte.

Femeile erau şi ele îngropate cu arme, ceea ce duce la concluzia că nu numai regine precum Tomyris, dar şi femeile scite de rând au luptat în război. Unii istorici au făcut o legătură între ele şi mitul grec al femeilor războinice din Asia, amazoanele.

Unul dintre principalele aspecte cunoscute despre sciţi este obiceiul “frăţiei de sânge“, pe care îl aveau aceştia şi care era larg răspândit printre luptători, unificând trupele care rămâneau împreună toată viaţa. Călăreţii erau înarmaţi uşor şi purtau cămăşi de zale pentru protecţie. Săgeţile otravite lansate de arcaşi iscusiţi semănau moartea de la distanţă. Pentru lupta corp-la-corp războinicii preferau spada cu lamă scurtă, securea de război şi buzduganul cu ţepi. Tactica lor de luptă, un atac rapid şi scurt, urmat imediat de o retragere, era foarte temută în rândul duşmanilor şi constituia un avantaj în faţa corpurilor greoaie de pedestrime.

Sciţii practicau de asemenea comerţul, agricultura şi creşterea animalelor. Grânele, blănurile, animalele scite, precum şi sclavii erau exportaţi prin coloniile greceşti din peninsula Crimeea. Arta scitică şi îndeosebi stilul animalier au influenţat civilizaţiile învecinate.

*****

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, vol.1, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008

About these ads

One response

  1. Gheorghiţă Ionescu Eugeniu | Răspunde

    Sciţii ca şi tracii erau un conglomerat de popoare de diferite etnii ba chiar şi….rase. Privim antichitatea răsăritului prin “ochelarii” greceşti. Ori ei numeau “trac” tot ce locuia dincolo de hotarele Macedoniei şi “skyt” tot ce locuia dincolo de hotarele Persiei şi dincolo de Nistru. S-ar părea că şi perşii vor fi fost tot sciţi, stabilizaţi din vremuri pe care Herodot le putea numi antice.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: