Războiul de 100 de ani. Cauze, desfăşurare, consecinţe

La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de ani” avea să creeze mari probleme ambelor monarhii.

Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei actuale în posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligaţiile contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a fost refuzul regelui Eduard al III-lea al Angliei să presteze omagiu regelui Franţei pentru ducatul Guyenne (sud-vestul Franţei).

O altă cauză priveşte rivalitatea franco-engleză pentm comitatul Flandrei, zonă foarte prosperă din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în sfera de influenţă a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care materia primă (lâna) provenea în mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale între cele două zone erau foarte importante.

Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care, diminuând veniturile obţinute de seniori pe seama ţăranilor, îi îndeamnă pe cei dintâi să vadă din nou în război o sursă „onorabilă” de câştiguri.

Cauza imediată a războiului a fost însă reprezentată de criza pentru succesiunea la tronul Franţei deschisă prin moartea în 1328 a ultimului urmaş direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Cum toţi cei trei fi ai regelui muriseră fără a lăsa urmaşi de sex masculin, se punea problema alegerii unui nou rege. Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu Eduard al II-lea, regele Angliei, şi fiul său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Dar nobilii francezi nu acceptă un rege englez, pe care îl percepeau ca străin şi care devenea şi prea puternic în raport cu ei dacă reunea cele două coroane, şi preferă o altă soluţie. Cea mai apropiată rudă a defunctului rege (Carol al IV-lea) pe linie masculină rămânea vărul său, din ramura Valois a familiei capeţiene, care este ales rege şi urcă pe tron sub numele de Filip al VI-lea. Mai târziu, pentru a justifica respingerea lui Eduard al III-lea, a fost invocată o prevedere a vechii legi salice, prin care femeile nu puteau moşteni pământ. Prin extensie, femeile şi urmaşii pe linie feminină nu puteau succeda la tronul Franţei.

Războiul începe în 1337 şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct de vedere numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor, înfruntând astfel dificultăţi de aprovizionare şi recrutare. Acestea sumt însă doar relative, căci regele Angliei are numeroase posesiuni pe continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi chiar de oarneni. Pe de altă parte, există elemente de superioritate foarte importante în cazul Angliei. Obiceiul englez de a răscumpăra cu bani serviciul militar datorat în cadrul relaţiilor feudo-vasalice, precum şi impozitele aprobate de Parlament îi ofereau regelui posibilitatea să întreţină o armată profesionistă. Arcaşii englezi, recrutaţi dintre ţăranii liberi şi pricepuţi în mânuirea celor mai ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori în faţa cavaleriei greu înarmate franceze.

La Crécy în 1346 şi la Poitiers în 1356, cavaleria franceză, greoaie şi indisciplinată, a fost distrusă de arcaşii englezi. De altfel, în faţa unei noi tehnici de luptă, care permitea uciderea de la distanţă, cavalerii erau aproape neputincioşi, ei fiind obişnuiţi cu lupta de aproape, în care scopul nu era uciderea adversarului ci capturarea lui pentru a obţine o răscumpărare.

Acest lucru i se întâmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la Poitiers şi silit să se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa, unde se declanşează profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor în frunte cu Etienne Marcel, starostele negustorilor din Paris, constatând ineficienţa regelui şi a marii nobilimi, încearcă să instituie controlul regalităţii de către Stările Generale. În acelaşi timp se declanşa şi marea răscoală a ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile mercenarilor, scăpaţi de sub control după înfrângerea de la Poitiers şi care nu mai avea, pe moment, în slujba cui să se pună. Ţăranii erau, în acelaşi timp, convinşi de inutilitatea sau chiar de trădarea nobilimii care nu fusese în stare să apere regatul, lăsându-se înfrântă succesiv de englezi. Între mişcarea orăşenilor şi răscoala ţărănească nu exista unitate de obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel Rău, regele Navarrei, ambele au fost înfrânte.

În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei de victorii engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea mai importantă este transfonnarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru război în impozite permanente. Astfel, şi regalitatea franceză avea la dispoziţie o sursă de venituri mai puţin supusă hazardului. Pe de altă parte, regele a numit in fruntea armatei comandanţi pricepuţi, cum a fost conetabilul Du Guesclin, şi a început să recurgă la o tactică asemănătoare celei engleze, prin folosirea în măsură mai mare a infanteriei. Au fost evitate noi confruntări decisive, războiul fiind transfonnat într-unul de uzură, al cărui scop era, pentru francezi, să distrugă bazele de aprovizionare pe care englezii le aveau pe continent. Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se retragă din Franţa, unde spre 1380 mai stăpâneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).

Deşi confiuntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt Tyler şi a efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din nou iniţiativa spre sfârşitul secolului. La Azincourt, în 1415, victoria engleză făcea să treacă din nou sub controlul Angliei o mare parte din Franţa: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord de Loara, inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare extrem de favorabilă Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric al V-lea, regele Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească peste ambele regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale canalului Mânecii, şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.

Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa Acestea au făcut posibil succesul uluitor al acţiunii Ioanei d’Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care afirmând că aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol (delfinul), înlăturat de la moştenirea regatului, şi care mai stăpânea doar sudul Franţei, să-i pună la dispoziţie o armată. În fruntea acesteia, într-o atmosferă de entuziasm religios, Ioana reuşeşte în 1429 să despresoare oraşul Orleans, asediat de englezi, şi a cărui cucerire le-ar fi permis acestora să inainteze spre teritoriile sudice, aflate încă sub control francez. De asemenea, ea reuşeşte să determine ungerea ca rege a lui Carol la Reims, locul tradiţional de încoronare, care conferea legitimitate. Aceasta îi era lui Carol al VII-lea cu atât mai necesară cu cât în 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui englez şi al prinţesei franceze, era încoronat rege la Paris. Capturată de către burgunzi, apoi cumpărată de englezi, Ioana d’Arc a fost judecată şi arsă pe rug pentru erezie, în 1431, la Rouen.

Dar reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi Franţa preia definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-lea reuşea, până la 1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia portului Calais (redobândit de Franţa abia în 1558).

Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei secolului al XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic. În afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie harta politică a Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.

Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atât la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar apartenenţa lor la respublica christiana, ci şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficială a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai joace acest rol, şi engleza îşi dobândeşte acum întreaga demnitate.

În Franţa, sfârşitul războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin integrarea în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun într-un apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor următori într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu moştenitoarea ducatului Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.

Unificarea teritorială şi consolidarea puterii regale devin realităţi ireversibile în timpul domniilor lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498), cu care se poate considera că a început chiar trecerea la monarhia absolută.

sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri etno-politice si economico-sociale in Evul Mediu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007