Captivitatea în mitologie

Recurentă în numeroase legende şi mituri de pretutindeni, şi în lumea clasică imaginea prizonierului, a capturării şi întemniţării sale prilejuieşte o multitudine de dezvoltări literare. Iar aceasta încă de la origini: prima operă pe care literatura clasică ne-a lăsat-o, Iliada, începe cu descrierea unui tată – Chrises, preotul lui Apollo – care se duce în tabăra grecilor ca să-şi răscumpere fiica, luată prizonieră de greci şi oferită lui Agamemnon ca pradă de război.

Întreaga poveste a războiului troian are drept fundal imaginea deprimantă a procesiunilor de ostatici, mai exact de ostatice (pentru că bărbaţii sunt de obicei ucişi) capturate de învingători. Unora dintre aceste prizoniere soarta le rezervă o existenţă tristă alături de eroii greci, ca servitoare sau concubine, chiar dacă printre ele se numără şi femei de rang înalt (de pildă Hecuba, regina Troiei); durerea unei astfel de vieţi nu scade nici cînd rolul lor de însoţitoare ale eroilor învingători se bucură uneori de recunoaştere (cum este cazul Andromacăi, soţia lui Hector, care devine prizonieră de război a grecilor şi are cu Neoptolem un fiu, Molosos, ce va deveni rege al Epirului).

În Odiseea tema captivităţii are mai multe faţete, prezintă variante subtile. Există aici o captivitate a lanţurilor invizibile, care îl leagă pe Ulise de un destin al rătăcirilor perene, îi prelungeşte la nesfârşit popasul la Calipso sau îl prinde în mrejele Circei; există însă şi lanţuri adevărate, cele cu care se leagă (temporar) pentru a rezista cântecului primejdios al sirenelor, şi, mai mult decît atât, există peştera ciclopului unde el şi tovarăşii lui sunt izolaţi, cu unica perspectivă a unui sfârşit macabru.

Captivitatea poate apărea în mit ca o pedeapsă divină. Este cazul lui Prometeu, titanul înlănţuit pe muntele Caucaz pentru că le-a furat zeilor focul şi pe care doar Heracle îl va putea elibera. Este şi cazul Andromedei, fecioara iubită de Perseu, legată de o stâncă la malul mării, la bunul plac al unei creaturi monstruoase ce iese din ape: Poseidon le răzbună în acest fel pe nereidele insultate de mama Andromedei, care se lăudase că le întrece în frumuseţe. Perseu, eliberatorul frumoasei şi inocentei prizoniere, aduce cu el amintirea unei alte captivităţi, cea a mamei sale Danae: în cazul ei nu este vorba de o măsură punitivă, ci de una preventivă, urmărind evitarea împlinirii unui oracol care îi prevestise tatălui ei moartea dacă Danae ar fi adus pe lume un fiu. Viaţa Danaei nu este decât o îndelungă întemniţare într-o cameră secretă, cu uşi de bronz, pecetluită poate sub pământ; iar după miraculoasa zămislire datorată lui Zeus metamorfozat în ploaie de aur, segregarea ei îşi schimbă forma (dar nu şi substanţa), devenind, dacă aşa ceva e cu putinţă, şi mai aspră: împreună cu pruncul pe care l-a născut, este închisă într-o ladă şi abandonată în valurile mării.

De pedeapsă divină se poate vorbi şi în cazul lui Tezeu şi Piritoos, temerarii coborâţi în infern cu intenţia răpirii Persefonei: planul dă greş, iar cei doi sunt înlănţuiţi de o stâncă. Încă o dată Heracle, eliberatorul, este cel care sfărâmă lanţurile captivităţii (însă numai pentru Tezeu; căci, potrivit unei tradiţii, pentru Piritoos nu s-a mai putut face nimic). Iar în adâncurile Tartarului alte creaturi (giganţii cu o sută de mâini, numiţi hecatonhiri, şi ciclopii, întemniţaţi o vreme de Uranos) trăiesc izolate ca într-o celulă întunecoasă.

Imagine dureroasă a suferinţei şi disperării, în poemele homerice, sau temă de reflecţie asupra raportului dintre vină şi pedeapsă, în mitul lui Prometeu, captivitatea poate apărea şi ca temă pur literară şi fantastică, se poate preta la povestirea veselă, la anecdota ironică şi glumeaţă sau la intriga aventuroasă şi plină de lovituri de teatru. Este cazul unor mituri precum cel al lui Ares şi al Afroditei, amanţi clandestini surprinşi în toiul întîlnirii lor amoroase şi imobilizaţi în lanţuri, postură în care sunt apoi expuşi ironiei celorlalţi zei; este, de asemenea, cazul unei bogate literaturi romaneşti cuprinzând povestiri despre piraţi şi răpiri, care stau la baza unor intrigi mirobolante deosebit de apreciate în literatura târzie şi în romane ce consolidează o tradiţie mai veche, cu origini în mitul lui Dionysos răpit de piraţi. La fel cum în mitul lui Dionysos captivitatea zeului se dizolvă în faţa miracolului prin care acesta transformă corabia, catargul şi chiar piraţii, şi în literatura romanescă antică tensiunea dramei dispare în cele din urmă, prin finalul de obicei fericit al unei complicate intrigi ţesute din captivităţi, sclavie, recunoaşteri.

Indubitabil, dintre toate imaginile temniţei din mitologie, cea mai fascinantă şi care trezeşte în acelaşi timp un sentiment de nelinişte şi disconfort este aceea a labirintului: dintre multiplele semnificaţii ce i se pot atribui, la scriitorii antici labirintul o primeşte fără îndoială tocmai pe aceea de carceră, destinată să izoleze cel mai oribil monstru, Minotaurul.

 

sursa: Anna Ferrari – Dicţionar de mitologie greacă şi romană

3 răspunsuri

  1. Din orice moment de prizonier se poate iesi la un moment dat…depinde cat rezisti…si Prometeus e marele exemplu!

  2. Prometeu a avut noroc cu Heracles, care l-a eliberat. Dar câţi au norocul ăsta? 🙂

  3. cinei autorul?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: