Cum au izbutit voevozii de la Câmpulung şi Argeş să reunească sub conducerea lor diferitele cnezate si voevodate dintre Carpaţi şi Dunăre? A fost oare un proces violent, de cucerire, sau unul pacific, de confederare, de recunoaştere a unui „mare voevod” de către ceilalţi voevozi şi cnezi? Un răspuns sigur nu se poate da. Dacă tradiţia care arată închinarea Basarabeştilor olteni către Negru Vodă ar fi într-adevăr – făcând abstracţie de nume – ecoul târziu al unui atare act, ceea ce însă nu-i de loc sigur, am avea atunci o indicaţie în sensul unei acţiuni pacifice, de recunoaştere prin bună voie a autorităţii voevodului de la Argeş, de către urmaşii lui Litovoi. În acelaşi sens al unei înţelegeri s-ar putea interpreta şi titlul de „mare voevod” care i se dăduse lui Basarab şi pe care îl vor purta – împreună cu acela de Domn – cârmuitorii noului stat. Ar fi voevodul pe care ceilalţi l-au recunoscut drept superior. Să fie oare ulterioara împărţire a ţării în judeţe, corespunzând în genere cu văile râurilor principale, o amintire şi un semn al acestui paşnic proces de confederare?
Şi teza cealaltă, a unei cuceriri, a unei ocupări prin forţa armelor se poate perfect susţine. Ea este chiar mai conformă cu spiritul timpului. Este semnificativ că nu întâlnim în vechea alcătuire a statului muntean, printre dregătorii lui, pe niciunul care ar putea aminti un fost voevod sau cneaz supus de bună voie stăpânitorului de la Argeş. Banul, care are o situaţie specială, privilegiată la curtea Domnilor munteni, nu poate fi pus în legătură cu un asemenea proces: el înlocuieşte pe vechiul dregător ungur, pe fostul comandant al Banatului de Severin, are deci o altă explicaţie.
În orice caz, posesiunile pe care ungurii le aveau pe versantul sudic al Carpaţilor au fost luate de voevozii munteni cu sabia. Dacă admitem că la Câmpulung au stăpânit la început ungurii – aşa se interpretează de unii istorici prezenţa aici a comitelui Laurenţiu – atunci e foarte probabil ca oraşul să fi fost ocupat după moartea acestui demnitar, prin urmare după 1300.
Banatul Severinului a fost şi el cucerit şi anume în 1291. Începând cu acest an şi până în 1324 nu se mai găsesc în documentele ungare mentionaţi „banii de Severin” ceea ce înseamnă că această posesiune nu se mai afla în stăpânirea coroanei ungare. Aşadar pentru aceste teritorii Banatul de Severin şi, eventual, Campulungul trebuie să admitem un proces de cucerire. A avut oare voevodatul lui Litovoi precum şi cnezatele unde stăpâniseră în 1247 Ioan şi Farcaş aceeaşi soartă? Un răspuns afirmativ nu e exclus. Se poate de asemenea întâmpla ca relaţii de familie – o înrudire prin căsătorie de pildă – să fi permis reunirea unora dintre aceste formaţiuni. După cum se vede, suntem iarăşi în plin domeniu al ipotezelor. Rămâne ca viitorul, prin documentele noi ce se vor descoperi, să ne arate cum s-au petrecut în realitate lucrurile.
În orice caz, două fapte sunt sigure: 1. Ţara Românească s-a întemeiat prin reunirea de către voevozii de la Argeş a formaţiilor politice dintre Dunăre şi Carpaţi, iar nu printr-o descălecare din Făgăraş. 2. Desăvârşirea acestei întemeieri are loc sub Basarab I, care cu mai mult succes decât predecesorul său Litovoi, izbuteşte în 1330 să înlăture suzeranitatea ungară.
Crearea statului muntean se datoreşte, evident, în primul rând, puterii şi priceperii voevozilor de la Argeş. I-au ajutat însă şi împrejurările.
La începutul veacului al XIV-lea se produce o conjunctură politică foarte favorabilă nouă. Ungaria, vecinul cel mai puternic, trece printr-o lungă criză internă, printr-o perioadă de anarhie provocată de lupta pentru tron. La 14 ianuarie 1301, murea regele Andrei al III-lea şi cu el se stingea în linie bărbătească dinastia arpadiană. Din cele două căsătorii avusese numai o singură fată, care nevârstnică fiind, era totuşi logodită cu Venceslav, fiul regelui Venceslav al Boemiei. Se punea deci problema succesiunii la tron. Îndreptăţiţi să-l ocupe, prin înrudirea lor cu vechea dinastie, erau doi: Carol Robert de Anjou din familia domnitoare în Neapole şi Sicilia, pe atunci în vârstă de 13 ani, şi Venceslav, logodnicul Elisabetei, cam de aceeaşi vârstă. Ambii găsesc susţinători printre feudalii unguri, ambii sunt încoronaţi ca regi; primul la Zagreb, cel de al doilea la Buda. Ungaria se împarte în două tabere care se luptă cu îndârjire între ele.
În cele din urmă, Venceslav, care prin moartea tatălui său ajunsese şi rege al Boemiei, renunţă la coroana ungară în folosul lui Otto de Bavaria (1305). Acesta era un om slab; ce e drept, ajunge să fie încoronat, dar nu izbuteşte să-şi impună voinţa marilor feudali, cum era, de pildă, Matei Csak sau puternicul Ladislau din neamul Borşa, voevod al Transilvaniei. Spre a atrage de partea lui pe acesta din urmă, Otto se gândeşte să-i ia în căsătorie fiica. În acest scop vine în Transilvania ; aici însă este prins de către Ladislau şi trimis în 1307, spre a fi închis, la „Voevodul Valahilor” adică peste munţi, în Ţara Româneasă de unde a scăpat în anul următor, mulţumită unei coincidenţe. S-a întâmplat anume – povesteşte o cronică în versuri contemporană – ca voevodul să se îmbolnăvească. Poporul a atribuit însă boala faptului că Otto era ţinut pe nedrept în închisoare şi a cerut eliberarea acestuia. Ceea ce s-a şi făcut, iar Otto s-a grăbit să se întoarcă în patria sa.
În cele din urmă, Carol Robert izbuteşte să fie recunoscut ca rege şi de partida cealaltă (10 octombrie 1307), punându-se capăt astfel luptelor interne care duraseră şapte ani de zile. În acest răstimp, voevodul dela Argeş a putut foarte bine să-şi rotunjească hotarele fără să se teamă de vreo intervenţie din partea ungurilor care erau ocupaţi la ei acasă de lupta pentru tron. Cu atât mai mult, cu cât, el ajutase chiar pe Ladislau care-i trimisese ca prizonier pe Otto de Bavaria. Slăbirea puterii ungureşti, anarhia de acolo provocată de lupta pentru tron, a venit deci în folosul nostru.
Cealaltă putere, dinspre răsărit, anume imperiul tătăresc, era şi ea în scădere. De altfel centrul ei nu se afla în ţinuturile noastre, ci mult mai departe spre răsărit, în Rusia; noi constituiam periferia marelui imperiu întemeiat de Genghis-han.
În sfârşit, şi bulgarii erau sfâşiaţi de lupte interne care duseseră până la dezmembrarea statului, unii guvernatori de provincii declarându-se neatârnaţi de ţar. Se adăuga pe deasupra istovirea produsă de necontenitele lupte cu tătarii.
Aşadar, toţi vecinii care ar fi putut să împiedece procesul de constituire al statului muntean se găseau în imposibilitate să o facă. De această conjunctură favorabilă a ştiut să se folosească voevodul de la Argeş spre a-şi întinde stăpânirea sa şi a întemeia astfel prima formaţie politică românească importantă.
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol.I
ISTORII REGĂSITE 