Independenţa Ţării Româneşti. Războiul din 1330 şi strălucita biruinţă a lui Basarab

Câtă vreme a durat lupta dintre Carol Robert şi ceilalţi competitori ai tronului, evident, n-a mai putut fi vorba, de o suzeranitate ungară asupra voevodatului de la Argeş sau asupra voevodatului „transalpin” cum îi spuneau documentele cancelariei regale. După ce însă Carol Robert de Anjou e fost recunoscut de toţi ca singur stăpânitor, s-a pus din nou problema raporturilor cu coroana ungară.

Un document din 1324 ne arată că, la această dată, ele erau bune. Basarab este numit „voevodul nostru transalpin” ceea ce înseamnă că regele Ungariei trebuise să recunoască noua stare de lucruri de la miazăzi de Carpaţi, formarea statului muntean şi că, pe de altă parte, stăpânitorul acestui stat recunoscuse la rândul lui suzeranitatea ungară; ea decurgea din teritoriile foste sub stăpânirea ungurească şi pe care Basarab sau predecesorul lui, Tihomir, le ocupaseră. Tot din acest document aflăm că regele Ungariei trimisese în mai multe rânduri, înainte de 1324, pe magistrul Martin în misiune la Basarab, ceea ce înseamna că domnia acestuia dura de câţiva ani. Se poate ca ea să fi început în 1310. În cazul acesta, am avea o domnie de 42 de ani, deoarece se cunoaşte astaăi data morţii lui Basarab: anul 1352.

Aceeaşi situaţie, adică aceleaşi raporturi bune cu coroana ungară, par să fi existat şi în 1327. La aceestă dată, avem o scrisoare a Papei Ioan al XXII-lea către „nobilul bărbat Basarab, voevodul transalpin” prin care-l laudă pentru zelul ce depune în „stârpirea necredincioşilor” şi-l roagă să primească cu cinste pe călugării care vin să facă cercetări în acele regiuni. După 1327, relaţiile cu ungurii se strică însă şi peste trei ani, în 1330, se ajunge la un conflict armat a cărui urmare va fi independenţa Tării Româneşti.

Asupra cauzelor conflictului nu suntem tocmai bine lămuriţi. „Cronicon pictum”, izvorul ungur fundamental asupra acestor evenimente ne spune numai atât, că regele Carol Robert „după
sfatul voevodului ardelean Toma şi al lui Dionisie, fiul lui Nicolae” s-a dus „în ţara voevodului vlahilor Basarab … ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab sau cel puţin să o dea unuia din sfătuitorii săi”. Ceea ce făcuse pe cei doi nobili să dea un asemenea sfat lui Carol Robert era dorinţa lor de a avea unele posesiuni ale lui Basarab. Dionisie voia Banatul de Severin şi l-a căpătat la începutul expediţiei, iar Toma, Voevodul Ardealului, dorea chiar ţara lui Basarab. 

Între 1291 şi 1324 nu se mai constată în documentele ungare „bani de Severin” ceea ce înseamnă, după toate probabilităţile, că această posesiune fusese ocupată de voevodul din Ţara Românească.  La acest ţinut se pare că fac aluzie documentele din 1332 şi 1351 care dau ca motiv al expediţiei dorinţa lui Carol Robert de a recupera unele ţinuturi de graniţă ale regatului   pe care Basarab le ocupase, spre marea pagubă a coroanei.

Expediţia ungară a pornit în Septembrie 1330. Momentul putea să pară nepotrivit; războaiele se începeau de obicei primăvara sau vara, nu în preajma iernii; în cazul acesta însă el avea o explicaţie. Cu două luni mai înainte, Mihail, ţarul Bulgarilor, fusese înfrânt şi ucis în lupta cu sârbii de la Velbujd (28 Iunie 1330). Basarab, înrudit cu Mihail, îi trimisese acestuia în ajutor un corp de oaste care n-a putut însă împiedica dezastrul. Aşa încât regele Ungariei era îndreptăţit să considere situaţia lui Basarab, atât sub raportul militar cât şi sub acela al alianţelor, ca mult slabită. De aceea pleacă toamna, în septemvrie, împotriva lui. Cunoaştem drumul pe care l-a urmat oastea ungară. Ea intră în ţară pe la Severin, cuprinde cetatea care este încredinţată, împreună cu titlul de ban, lui Dionisie cel care îndemnase pe Carol Robert să întreprindă expediţia şi apoi străbate Oltenia, îndreptându-se spre Argeş. După ocuparea Severinului, Basarab trimisese soli „demni de toată cinstea” şi oferi regelui ungar pacea în condiţii foarte avantajoasă. El renunţa la Severin, se obliga să plătească tribut, să trimeată pe unul din fiii săi la curtea regelui spre a servi acolo pe cheltuială proprie şi, pe deasupra, oferea şi o despăgubire de război în valoare de 7000 de mărci de argint, ceea ce făcea 1.680.000 de dinari, o sumă considerabilă pentru vremea aceea şi care arată bogăţia şi înflorirea economică, altfel nebănuită, a Ţării Româneşti.

În acelaşi timp prevenea pe rege că dacă va mai înainta „înlăuntrul ţării, primejdia nicidecum nu o va putea înlătura”. Carol Robert însă, în loc să primeasă această pace, aşa de avantajoasă, o respinse cu semeţie, ba mai mult, insultă chiar în faţa solilor pe Basarab, făcându-l  „păstor al oilor sale” şi spunând „că-l va scoate de barbă din ascunzişurile sale”. Armata ungară porni mai departe.

Voevodul muntean făcuse însă, după obiceiul de totdeauna al ţinuturilor noastre, pustiul în faţa duşmanului. Armata ungară care ajunsese între timp în faţa cetăţii Argeş nu găsea nimic de-ale mâncării şi în curând începu a suferi de „foamea cea mare”, după însăşi expresia „Cronicii pictate”. Văzând că nu e chip a supune pe Basarab, Carol Robert dădu semnalul retragerii. Basarab care, desigur nu uitase insulta proferată de semeţul rege ungur în faţa solilor, găsi acum prilejul nimerit să-i plătească pentru această necuviinţă şi totodată şi pentru pagubele pe care i le făcuseră năvălitorii. În drumul ei de întoarcere, armata ungară trebuia să treacă în munţi printr-un defileu sau o vale strâmtă şi lungă, mărginită de râpi înalte. Basarab puse să se ocupe înălţimile de o parte şi de alta a defileului şi întări cu şanţuri şi cu valuri de pământ ieşirea precum şi locurile unde valea era ceva mai largă.

După ce armata ungară se angajă bine în această strâmtoare, trupele lui Basarab ocupară şi intrarea, tăind astfel cu totul putinţa retragerii. Începu apoi şi atacul care a durat patru zile (9-12 noiemvrie 1330) şi a însemnat un cumplit dezastru pentru unguri, unul din cele mai mari pe care le-au suferit ei vreodată. Dar să ascultăm povestirea însăşi a izvorului unguresc, a acelei Cronici pictate amintite mai sus: „Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă unde din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios… nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în mreajă. Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, din ziua a şasea a săptămânii până în ziua a doua a săptămânii viitoare (adică de sâmbătă până marţi!), Uciderea cea mai cumplită  – căci a căzut mulţime de ostaşi, principi şi nobili şi numărul lor nu se poate socoti –  a fost în ziua a şasea. Şi românii au dus mulţi prinşi cu sine, atât răniţi cât şi nevătămaţi, ei au luat foarte multe arme şi hainele preţioase ale tuturor celor căzuţi; şi bani în aur şi în argint şi vase preţioase şi cingători de sabie, pe toate le-au luat şi le-au dus lui Basarab Voevod. Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, Românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat ca câţiva inşi.”

 

Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol.I