Ştefan cel Mare (1457-1504)

Ştefan cel Mare este domnitorul din Moldova care a dat numele unei epoci şi care a intrat în folclor, tradiţie şi legendă. Ales de către „ţară” (Adunarea Ţării) şi uns de mitropolitul Teoctist, domnitorul s-a orientat spre o mai bună organizare a administraţiei, limitarea privilegiilor marii boierimi anarhice, crearea trupelor de oşteni proveniţi din ţărani liberi, întărirea şi refacerea sistemului de cetăţi (în special cele de pe Nistru) şi adaptarea tehnicii militare la progresele făcute de artilerie.

În plan extern a realizat un sistem de alianţe cu Ungaria şi, mai ales, cu Polonia.

Într-0 primă etapă a domniei sale a realizat consolidarea domniei, organizarea oştirii, respingerea agresiunii maghiare, vasalitatea faţă de Polonia şi pregătirea pentru înfruntarea cu Poarta, în condiţiile plăţii tributului faţă de sultan; etapa a doua a fost caracterizată de efortul antiotoman, iar cea de-a treia – de conflictul cu Polonia şi pacea cu otomanii şi cu polonii.

Ştefan cel Mare a încercat iniţial să aibă relaţii bune cu toţi vecinii care aveau pretenţii de suzeranitate asupra Moldovei, respectiv cu Polonia şi Ungaria. A depus jurăminte de fidelitate faţă de regele Poloniei. Cu Ungaria raporturile erau încordate, în special după reluarea Chiliei de către moldoveni. Campania organizată de regele Ungariei, Matei Corvin, în anul 1467 s-a sfârşit prin înfrângerea oştirii maghiare la Baia.

Moldova era presată să cedeze Chilia (reluată de Ştefan în 1465) şi Cetatea Albă otomanilor. De aceea, în 1473 domnitorul a rupt legăturile cu Poarta, a refuzat plata tributului şi cedarea cetăţilor menţionate. Consecinţa a fost trimiterea lui Soliman Paşa (guvernatorul Rumeliei), pe timp de iarnă (lucru neobişnuit ) cu peste 100.000 de oameni. Ştefan, cu aproximativ 40.000 de oşteni a obţinut o însemnată victorie la Vaslui (Podul Înalt), în 10 ianuarie 1475.

Prin scrisoarea circulară trimisă la scurt timp după bătălie principilor creştini, puterilor antiotomane aliate (Veneţia, Ungaria, Statul Papal) se exprimă clar concepţia despre Moldova ca „poartă a creştinătăţii“ (dacă aceasta va cădea, „toată creştinătatea va fi în mare primejdie”).

În anul următor, în ciuda avertismentului adresat, Ştefan cel Mare s-a aflat singur înaintea oştirii conduse de însuşi sultanul Mahomed al II-lea, la Războieni (Valea Albă, 26 iulie 1476), unde „au biruit păgânii pe creştini”.

Domnitorul Moldovei a mai purtat bătălii contra inamicilor creştinătăţii aproximativ 10 ani. În 1484, sultanul Baiazid al II-lea avea să ocupe cele două importante cetăţi dinspre Marea Neagră (Chilia şi Cetatea Albă); Marea Neagră devenea „lac turcesc“, iar comunicarea statelor şi popoarelor creştine din zonă cu lumea maritimă au fost puse pe deplin sub control turcesc.

În dorinţa de a recuceri cetăţile cu sprijin polon, Ştefan depune la Colomeea (1485) omagiu de vasalitate regelui Vladislav Jagello. În anii 1486-1487, domnul Moldovei se regăseşte singur în faţa otomanilor, ceea ce îl detemină să încheie pace şi să accepte plata tributului pentru recunoaşterea şi acceptarea autonomiei.

În anul 1497, Ioan I Albert, succesorul la tronul Poloniei, intră în Moldova, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni, sub pretextul eliberării cetăţilor de la Marea Neagră. Oastea polonă asediază Suceava, iar confruntarea cu armata domnitorului Moldovei a avut loc la Codrii Cosminului (1497); în urma unei expediţii moldoveneşti în Polonia, în 1499, s-a încheiat un tratat moldo-polon, la Hârlău, în care cele două ţări apar drept parteneri egali.

Ştefan cel Mare („Stephanus ille magnus”, după cum i-a spus regele Poloniei, Sigismund I, şi după cum îl numeau şi ai săi) a devenit simbolul şi patronul Moldovei şi al românilor.

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

2 răspunsuri

  1. „încercat iniţial să aibă relaţii bune cu toţi vecinii care aveau pretenţii de suzeranitate asupra Moldovei,” – nu şi cu Dragwlya: Nigrae Pogdanium principe (Ştefan cel Mare) profitând de situaţie „ missis legatis hortabatur regem Mechmetem ad bellum inferendum Blado – trimisese ambasadori la regele Mehmed, îndemnându-l să pornească război împotriva lui Vlad. (Chalcocondylas, Corpus Scriptorum Historiæ Byzantinae. Bekker, 1843 Bonn, l.IX, 506)

  2. Buna ziua. As vrea sa spun ca Stefan cel Mare a depus jurământ de vasalitate fata de regele Poloniei Cazimir al 4 lea si nu fata de Vladislav Iagello. Alexandru cel Bun a acceptat suveranitatea lui Vladislav Iagelllo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: