Evadarea din închisoare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej

Evadarea din închisoare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în august 1944 — mărturia lui Ion Gheorghe Maurer [unul dintre principalii oameni politici ai regimului Dej; prim-ministru al României între 1961–1974.]

Aşa a fost plănuită evadarea. De la plan şi până la înfăptuirea lui au fost nişte modificări, datorate unor întâmplări neprevăzute. Legătura mea în această acţiune era un agent de stradă — un poliţist, deci — care era şeful unui depozit de haine militare ce se afla într-o circumscripţie din Târgu-Jiu. Eu nu puteam însă, în aşteptarea evadării, să stau la Târgu-Jiu, pentru că era un oraş mic, unde-aş fi fost uşor de depistat. Aşa că stăteam în Craiova. Când am discutat cu conducerea de partid despre evadarea lui Dej, pentru ca planul să aibă reuşită deplină, le-am cerut o maşină bună. Cu ea plănuiam să-l iau pe Dej şi în cea mai mare viteză să ajungem la Bucureşti.

Mi s-a pus la dispozi]ie această maşină. Era un Cadillac. Cu ea am şi călătorit de la Bucureşti la Craiova. Gazda mea de la Craiova era un comunist ce lucra la o bază de aviaţie şi locuia într-o casă simplă dintr-o zonă modestă a oraşului. Cadillacul ce-l primisem ar fi atras, acolo, atenţia poliţiei. În cel mai scut timp, puteam fi depistaţi. Şi pentru că evadarea nu putea avea loc imediat, am trimis maşina, înapoi la Bucureşti. Când a fost totul aranjat, am cerut să vină maşina, dar mi s-a răspuns că maşina nu poate veni. Mi-au trimis, însă, nişte parale să cumpăr eu o maşină potrivită cu planul meu de evadare. Aici, iarăşi, se încurcau lucrurile din cauză că eu eram dezertor. Cumpărarea unei maşini se făcea cu acte de proprietate semnate şi de poliţie. Să te sustragi, pe vremea aceea, fie şi numai pentru câteva zile, când erau atât de puţine maşini în circulaţie, nu se putea […]. Cu ajutorul omului la care stăteam, am găsit o maşină stricată. I-am trimis vorbă lui Dej să-şi mai amâne dorinţa de evadare pentru că eu trebuie să mai întârzii până repar maşina. A durat şi reparaţia o bună bucată de timp. După care eu l-am rugat pe fostul ei proprietar să cumpere pentru maşină şase cauciucuri noi. Ăsta, ca să mai câştige ceva, peste înţelegere, nu a cumpărat cauciucuri noi şi, din cauza vechiturilor ce mi le-a pus, am păţit-o, din nou.

Mă înţelesesem cu Dej să iasă din lagăr la 12 noaptea. Era o oră la care santinelele cele fricoase cu siguranţă că nu aveau curajul nici să se uite spre cimitir. La 11 noaptea, eu trebuia să fiu în apropierea cimitirului, să-l aştept cu maşina gata pregătită de drum. Sergentul de stradă din Târgu-Jiu, legătura noastră, urma să-l aştepte pe Dej lângă mormântul stabilit ca loc de întâlnire. Când am mers eu din Craiova spre Târgu-Jiu cu maşina aceea cumpărată, în primii 20 de kilometri parcurşi am avut trei explozii de cauciuc. Rămăsesem, deci, pe drumuri.

Am avut, totuşi, noroc cu o maşină ce trecea în sens invers, m-a adus înapoi la Craiova de unde-am cumpărat şase cauciucuri noi. Cu o altă maşină, m-am întors la maşina mea, lăsată în drum, am schimbat cauciucurile vechi şi am plecat spre Târgu-Jiu. […] Numai că, din cauza celor întâmplate, am ajuns la destinaţie cam în jur de trei dimineaţa. În cimitir nu mai era nimeni, dar gardul de sârmă ghimpată fusese tăiat, iar în jur era linişte. Semn că Dej ieşise cu bine. Unde-l puteam găsi pe Dej? M-am gândit că nu putea fi decât la sergentul de stradă, ce-l aşteptase la mormântul stabilit de noi ca loc de întâlnire.

Se făcuse dimineaţă bine când am ajuns acolo. Omul mi-a spus că Dej se află într-o încăpere vecină, unde-am şi intrat, pe dată, fără să mai schimb cu el şi alte cuvinte. Dej dormea când am intrat eu. Eram îmbrăcat în vederea evadării, în uniformă de ofiţer şi îmi lăsasem şi nişte mustăţi mari pentru a fi mai greu de recunoscut, pe care Dej nu le ştia. Cum dormea el, cu nervii încă încordaţi, în urma evadării, la zgomotul ce l-am făcut intrând a sărit drept la mine. În mână avea un cuţit, pe care-l luase, probabil, cu gândul ca, dacă intervine ceva neprevăzut în evadare, să aibă cu ce să se apere. Aşa că a sărit la mine convins că nu pot fi altcineva decât unul dintre urmăritorii lui. Ne-am recunoscut… „Hai, mă!“, i-am spus şi am plecat la drum…

sursa: Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Fundaţia „Ioan Slavici“ — Editura Felix, Arad, 1995

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: